Scrisoarea IV. Epilog pentru omul fără nume: printre rămășițele vieții

Roxana Patraș Publicat la: 03-02-2017

Dragă Diana,

 

Închei cu un portret fără nume. E vorba despre bunica mea, cea care țese și împletește cu un simț genial al culorilor tari; cea care întoarce frazele cu dibăcie și le graseiază ca o franțuzoaică; cea care nu a renunțat la stilul aforistic, tăios și esențial, de a înțelege și numi realitățile; cea care, născându-se înaintea războiului și îmbătrânind singură, a învățat cum să citească semnele vremii, cum să se uite spre luciul iazului din vale și cum să așteapte darurile lui Dumnezeu. Să știi că m-a emoționat profund când mi-ai mărturisit că ai vrea să o cunoști pe bunica mea. De fapt, abia atunci am înțeles că ea nu-i numai o „curiozitate” etnografică, ci o personalitate fascinantă, forjată de interogațiile unui suflet complex. Cât am făcut eu introducerea asta, se poate ca ție să-ți fi slăbit atenția. Te și văd cum bați din picior, nerăbdătoare. Ești liberă să rupi firul lecturii, tot așa cum faci – atunci când ți se pare că lucru-i încheiat – cu un fir de ață. Clack-clack! Ai mare dreptate să mă sancționezi, ma chère, căci uite cum te nevoiesc să parcurgi distanța enormă dintre temele mari și cele minore, dintre omul fără însușiri și omul fără nume. Dintre omul care produce gunoiul, nimicul, și omul care dă reziduurilor și nimicului un sens. Sau poate vorbim despre același om?...
Adu-ți aminte cu cât entuziasm îl citai pe Robert Musil, teoreticianul omului fără însușiri: „Dacă posesiunea unor însușiri presupune și o anumită plăcere în realitatea lor, (...) atunci cel care nu-i capabil să dea dovadă față de sine însuși de niciun simț al realității poate pe neașteptate să constate că, într-o zi, ajunge să apară în propriii săi ochi drept un om fără însușiri”. Lipsa de însușiri ar fi, așadar, un efect al percepției de sine. La rându-i, ea este modelată nu de simțul realității, ci de cel al posibilității. Dimpreună cu Musil, trebuie să admitem așadar că, dacă există un „simț al realității”, atunci există și „un simț al posibilității”. Și dacă îl vom consulta, spre deplina edificare, și pe atotștiutorul Aristotel, vom afla că devine cu adevărat perceptibilă numai însușirea care, printr-un dezechilibru, se separă de restul trăsăturilor (unui obiect). Și tot Stagiritul zice că „nu se poate percepe ceva nedefinit”, nedefinirea provenind de fapt din dificultatea de a determina unde se află punctul dincolo de care nu se poate percepe și dincoace de care se poate percepe existența unui obiect. Ținând cont de acest gen de logică, mă întreb: ce însemna pentru Musil acest simț al posibilității?
M-da, văd că fragmentul despre percepția însușirilor – separate și la un loc – te-a făcut să te bâțâi și mai viguros. Să-ți cer mai multă răbdare ar însemna să-ți dezechilibrez distribuția umorilor (deci și a simțurilor racordate la elemente), dar mai ales să-l contrazic pe bătrânul Aristotel, ceea ce nu îndrăznesc să fac, ferit-a sfântul! Poți decide să întrerupi lectura și să-mi tai firul chiar aici. Clack-clack! Totuși, dincolo de nuanțele mai mult sau mai puțin imperceptibile, aș remarca un lucru destul de lesne perceptibil despre omul fără însușiri al lui Musil, care are nu numai un nume (Ulrich), ci și un dublu feminin (Agathe). Ergo: omul fără însușiri nu-i un om „fără nume”!
Dar este oare „omul fără nume”, acela filmat de legendarul regizor Wang Bing și devenit obiect al reflecției unui Didi-Huberman, și un om „fără însușiri”? (Cum, n-ai auzit de Didi-Huberman? Și nici de Wang Bing? Zău că mi-e greu acum să-ți zic cine sunt și de ce mă refer la ei. Crede-mă și tu pe cuvânt, și gata!). Personajul de care-ți vorbesc e surprins la un moment dat în mijlocul unei gropi de gunoi, în angrenajul fabricii de nimicuri, tăcut – de fapt, incapabil să vorbească, așa cum mărturisește regizorul într-un interviu. Am putea deci să prezumăm că, asemenea omului musilian, acest om fără nume nu posedă, față de sine însuși, niciun simț al realității. Într-adevăr, e greu de spus dacă personajul lui Wang Bing se percepe a fi harnic, creativ sau îndemânatic. În fond, ceea ce vedem noi din documentar e numai o structurare exterioară, materială, a sensului. Dar poate că nici n-ar trebui să ne referim la jumătatea goală (lipsa de însușiri sau lipsa de nume), ci la jumătatea plină, adică la însușirea de a fi om, la umanitate. Căci dacă umanitatea (ca însușire) ar deveni perceptibilă, zice tot maestrul Aristotel, atunci aceasta s-ar face prin separarea sa, ceea ce ar duce automat la o limitare a posibilităților simțurilor în raport cu ea. De aceea, te-aș întreba: cum simți tu umanitatea unui om? Prin simțul realității sau prin cel al posibilității?
De ce am început cu portretul bunicii mele? Ai înțeles probabil că, asemenea oamenilor fără nume și țăranilor lui Wang Bing, și ea s-a luptat cu pământul neroditor, a păscut animalele și și-a construit casa din chirpici călcați cu propriile-i picioare. Acum, de când nu mai poate face munca asta de subzistență, își destramă hainele de fată tânără, hainele de nevastă și hainele de vaduvă, le face fâșii-fâșii, le deapănă în gheme, își plânge fata moartă nu demult și țese din cârpele astea cele mai frumoase covoare din lume. Când calc pe ele cu tălpile goale, mă las învăluită de un fel de căldură familiară. Și am impresia că umanitatea nu se poate simți decât atunci când e amestecată printre rămășițele zilei, ale vieții.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe