Obsesia franceză „gaullisto-putinistă”

Bogdan Călinescu Publicat la: 03-02-2017

Atunci când un om politic face prea multe trimiteri la o personalitate din trecut, referindu-se regulat la ea, înseamnă totuși că e lipsit de idei. Sigur, e bine să te compari cu Churchill, însă epoca nu e aceeași și, până la urmă, oricât de bun ai fi, nu ești Churchill. Pe de altă parte, un om politic ar trebui să fie original măcar în parte, să demonstreze că e capabil să „gireze” problemele fără să invoce un „guru”, fie el arhicunoscut, să aducă o notă personală în lumea politică și economică. Lumea de azi nu e aceeași cu lumea de ieri. În Franța, la câteva săptămâni de la alegeri, candidații – de dreapta și de stânga – au devenit toți urmași ai lui de Gaulle. De la Jean-Luc Mélenchon (liderul de extremă stânga) la Marine Le Pen (candidata Frontului Național, considerat de extremă dreapta), trecând pe la François Bayrou (reprezentantul centrului) și François Fillon (candidatul dreptei liberale), toți, fără excepție, se declară urmași ai generalului de Gaulle. O adevărată „obsesie gaullistă”, scrie ziaristul Eric Brunet într-o carte apărută recent (L’obsession gaullliste, Albin Michel).

 

E o adevărată boală să crezi orbește în omul (politic) providenţial care va salva Franţa făcând aluzie la de Gaulle, care a eliberat ţara de naziști. Mai ales pentru că situaţia e total diferită: deși situaţia economică e foarte proastă, Franţa nu e ocupată de nici o putere străină. Sigur, candidaţii arată cu degetul fie Europa, fie America (eternul dușman), fie China… în funcţie de subiect. De Gaulle ar fi omul ideal să scape Franţa de toate problemele și să debaraseze ţara de dușmani. Francezii au memoria de scurtă durată. Generalul de Gaulle a jucat, o știm bine, un rol esenţial în eliberarea Franţei, însă, ca președinte, după eliberare și mai târziu, a fost mai degrabă un politician de mâna a doua, incapabil să înţeleagă schimbările pe plan internaţional și evoluţia economiei și a societăţii pe plan intern.
Încă din iunie 1941, de Gaulle a decis să facă o alianţă secretă (fără să-i spună lui Churchill) cu Stalin. În decembrie 1942, i-a spus ambasadorului sovietic la Londra, Ivan Maïsky: „Sper ca rușii să ajungă la Berlin înaintea americanilor”. Bineînţeles, Stalin a profitat de această nesperată simpatie din partea lui de Gaulle și i-a cerut, printre altele, să facă în așa fel încât Partidul Comunist francez să joace un rol de prim-plan în Franţa liberă. De Gaulle s-a conformat dorinţei tiranului și a făcut din Partidul Comunist francez interlocutorul lui privilegiat odată ajuns la putere. În 1944, l-a amnistiat pe dezertorul Maurice Thorez, refugiat la Moscova în timpul războiului și l-a făcut ministru! „Între noi și comuniști nu se află nimic!”, spunea André Malraux. De Gaulle a pus în practică o politică economică inspirată din metodele comuniste, cu naţionalizări masive și cu implicarea Statului în toate măsurile economice. Planificarea („Cincinalul în patru ani și jumătate!”) era principala reformă economică… Noroc de prezenţa americanilor și a Planului Marshall, care au salvat Franţa.
Invocarea lui de Gaulle coincide cu admiraţia pentru Putin. Nu este și acesta un om providenţial, un apărător al creștinismului și al valorilor lumii libere? Ar fi nevoie, consideră majoritatea candidaţilor, de autoritate și de măsuri mai dure pentru a reintroduce ordinea într-o ţară care a luat-o razna. E discursul celor de dreapta. Putin este exemplul cel mai bun de urmat, Rusia fiind o ţară unde domnește ordinea. Am publicat acum câteva luni un articol despre economia Rusiei, în care am arătat cum această ţară enormă nu produce nimic (în afară de materii prime) și are o economie demnă de lumea a treia. Am primit nenumărate mesaje în care eram practic insultat, dar fără argumente valabile, în afară de admiraţia pentru Putin.
În Franţa (și, în general, pentru francezi) independenţa înseamnă să nu fii pro-american, însă pro-rus poţi să fii. Putin și de Gaulle fascinează o generaţie întreagă de francezi și servesc drept model oamenilor politici. O dovadă, între altele, de lipsă de încredere în propria capacitate de a reforma ţara.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral