Strategii de negociere a sensurilor. O poveste despre Marcel Proust

Raluca Vârlan-Bondor Publicat la: 03-02-2017

Ideea de traducere ca exerciţiu de negociere a sensurilor a traversat epocile, această negociere fiind prezentată de cele mai multe ori în termeni pesimiști, în sensul în care ar exista mereu o pierdere sau infidelitate în raport cu originalul. Tendinţa de a discuta textul tradus în termeni de identitate în raport cu originalul este relativizată de Umberto Eco într-un studiu fascinant al fenomenelor de traducere, A spune cam același lucru. Experienţe de traducere (apărut la Editura Polirom, în 2008, în traducerea lui Laszlo Alexandru). Într-un capitol intitulat „Pierdere prin acord între părţi”, Umberto Eco pune în discuţie traducerile în diverse limbi după Numele trandafirului, dedramatizând viziunea conform căreia textul tradus ar trebui să recupereze cât mai mult din forma și conţinutul originalului. Acest tip de permisivitate în actul traducerii este frecvent întâlnit în cazul scriitorilor-traducători, ale căror traduceri sunt de foarte multe ori texte în care se întâlnesc două creativităţi: cea a originalului și cea a traducerii.

Este și cazul lui Marcel Proust, care traduce în limba franceză două dintre cărţile cunoscutului critic și filosof britanic John Ruskin, pe care îl admira și care reprezintă de fapt una dintre sursele fundamentale ale Căutării timpului pierdut: La Bible d’Amiens și Sésame et les lys. Cazul lui Proust, la fel ca multe alte cazuri de scriitori-­traducători, contrazice toate obișnuinţele noastre legate de traducere. Traducerile după Ruskin sunt interesante din cel puţin două puncte de vedere: Proust nu era un bun cunoscător al limbii engleze și traducea consultându-­și mama și prietenii, ceea ce transforma traducerea într-­un pretext pentru dialog și pentru confruntarea unor interpretări diferite; în plus, Proust face o critică din interior a textului tradus, strecurând fine nuanţe de ironie, precum și note de subsol care completează sau chiar contrazic textul de bază. Același demers îl are Proust și atunci când își pastișează autorii favoriţi, pastișa reprezentând, la fel ca traducerea, o parte din drumul spre definirea propriului stil și un parcurs intens de învăţare. Ironia este de altfel, pentru Proust, tonul specific al marilor prietenii, iar pastișele pe care le face după autorii preferaţi sunt un amestec de afecţiune și ironie.
Fin cunoscător al operei lui Ruskin, Marcel Proust oferă spre lectură mai mult decât o traducere, ci mai curând o sumă a propriilor experienţe de lectură a criticului englez, strecurând în mod constant noi piste și trimiteri spre alte texte. Cele două traduceri sunt precedate de lungi prefeţe, care funcţionează foarte bine și independent de traducerile propriu-­zise, astfel încât cititorul se confruntă de fapt cu două texte: pe de o parte, textul lui Ruskin și, pe de altă parte, textul lui Proust, care poate fi citit ca un veritabil eseu despre lectură.
De altfel, prefaţa la volumul Sésame et les lys a fost publicată ca text independent în revista La Renaissance latine, în 1905, și reluat ulterior în volumul Pastiches et mélanges, cu titlul „Journées de lecture”. Există o continuitate evidentă între modul în care Proust înţelege să traducă opera lui Ruskin și modul în care se raportează la aceasta atunci când își propune să o pastișeze. Pastișa după Ruskin, mai puţin cunoscută cititorilor, este publicată postum într­-un număr al revistei La Nouvelle Revue française din 1953, cu titlul „La bénédiction du sanglier”.
Voi reveni, în concluzie, asupra voinţei de a învăţa care se află în subtextul traducerilor și pastișelor lui Proust, prin acceptarea faptului că a te supune viziunii unui autor admirat nu ţine de servitute, ci este un parcurs care duce la definirea propriei identităţi. Această atitudine faţă de cunoaștere se regăsește și la Ruskin, în The Queen of the Air, unde subliniază faptul că o operă de artă nu poate să te facă mai bun decât dacă tu lucrezi deja la a deveni mai bun, ceea ce determină descoperirea neașteptată a unui adevăr ascuns, care apare ca un cadou după ce ai dat dovadă de perseverenţă de-­a lungul acestei căutări. Caracteristic marilor maeștri este, după Ruskin, faptul de a bloca accesul imediat la sens. Poate nu întâmplător Matei Călinescu citează tocmai acest pasaj din Ruskin în A citi, a reciti. Către o poetică a (re)lecturii (Polirom, 2003, p. 263), pentru a ilustra ceea ce el numește lectura în căutarea secretelor: „Nici Pindar, nici Eschil, nici Hesiod, nici Homer, nici vreun alt mare poet sau dascăl al vreunei naţii din toate timpurile n-­au vorbit altfel decât cu rezervă intenţionată”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral