Departe

Gabriel Furmuzachi Publicat la: 03-02-2017

Către sfârșitul anului trecut a avut loc la Viena o expoziţie inedită. Într-o clădire dezafectată, un fost sediu al poștei imperiale, au fost expuse opere ale multor artiști tineri, lucrări create de-a lungul șederii lor în alte ţări. Titlul expoziţiei: AWAY.

 

Multe dintre ele erau centrate pe ideea de efemer, de trecător, referindu-se la dificultatea de a surprinde sinele străin acelor locuri și de a se surprinde pe sine în mijlocul unei lumi nefamiliare. Ca filmul Lisei Truttmann, de exemplu, făcut în timpul rezidenţei sale în Shanghai, în care se poate vedea cum poeme scrise cu apă pe dalele de beton dintr-un parc se evaporă treptat. Pe cât de elegant apar, pe atât de imperceptibil dispar. Sau cum ar fi instalaţia mică a lui Tomicek Timotheus (rezidenţiat în Roma), în care se poate vedea, în mijlocul unui panou alb, un singur lucru: cuvântul NOW, scris de mână și care la fiecare secundă dispare și reapare, fără început, fără sfârșit – o serie continuă de momente fulgurante.
Au trecut deja câţiva ani de când am devenit cetăţean austriac. În noaptea din ajunul zilei mari nu dormisem deloc. Pe cât de mult mă bucuram deja de viitorul meu aici, pe atât de mult mă înfiora perspectiva unei alienări definitive de trecutul meu românesc. Nu-mi venea să cred că eram pe cale de a tăia toate legăturile cu România copilăriei mele, cu sătucul în care am copilărit, cu orașul în care am mers la liceu și la universitate și cu oamenii care mi-au fost alături.
Într-o altă încăpere din fosta poștă, un grup de artiști austrieci, reuniţi sub sigla G.R.A.M., au descoperit în timpul petrecut în Istanbul că acolo mulţi eroi din filmele cult americane au preluat o înfăţișare neaoșă. Există și un Drakula Istanbul’da, care însă nu vorbește nici o boabă de română, chiar dacă filmul face referire la Vlad Ţepeș, cel care și-a îmbrăcat oștenii în haine turcești și, atacând noaptea, a provocat un adevat haos.
Ca haosul în care mă aflu când mă întreb de ce continuă să mă intereseze România. De ce să îmi pese cine este prim-ministru sau ce minunăţii mai scoate pe gură Trump cel neaoș cu iz de oaie Becali(ţă)? E pentru că întreaga mea fiinţă încă mai vibrează și încă mai răspunde la ritmul acestei limbi, la insinuările cu care sunt presărate discuţiile, la felul de a trăi românesc?
Exposure
e titlul unei serii de fotografii de Gerlinde Meisenböck, făcute în timpul șederii sale la Paris. Persoanele fotografiate, fiecare cu poveștile ei, au fost invitate să transforme locuinţe standardizate în funcţie de ceea ce le pare lor important. După ce au fost făcute pozele, artista le-a manipulat digital, estompându-i pe cei portretizaţi. Intenţia artistei a fost scoaterea în evidenţă a paradoxului dintre vizibilitate și izolare: cât ai avea de câștigat și cât ai pierde încercând să fii tu însuţi?
A trebuit să îmi pun semnătura pe nenumărate acte și am fost întrebat dacă sunt de acord cu ceea ce stipulează ele. Ca și cum aș fi avut de ales! Dar cumva nu reușeam să ajung la starea aia euforică, râvnită de atâta timp. Ar fi trebuit să sar în sus de bucurie și să zâmbesc satisfăcut, să îmbrăţișez pe toată lumea și să dansez pe stradă bucuros că spuneam adio unei vieţi încorsetate, adio României, cu î din i, cu â din a, cum scria Radu Pavel Gheo.
Un pic mai departe, Agnes Prammer era prezentă cu o serie de poze cu vizitatori din Disneyland (Tokyo). Oameni obosiţi, cu privirile adâncite în telefoane mobile, dând impresia că au pătruns cumva în decorul ciudat al tablourilor lui Edward Hopper. Ghemuiţi pe asfalt, închirciţi pe-o bancă, rupţi de lumea din jurul lor, trăind virtual.
Iar acum sunt austriac. „Iată-mă! Aici sunt!” Cum spunea canadianul ce a dispărut de curând, într-un cântec din ultimul său album, sau cum își intitulează Foer ultima carte: „Hineni! Hineni! Here I am!”.

Da, aici sunt… mielul istoriei…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral