Limba este casa ființei

Teodora Manea Publicat la: 03-02-2017

Merg cu o inspectoare școlară specializată pe minorităţi către un sat uitat printre dealurile Angliei. Un copil român s-a rătăcit pe acolo și acum eu și ea mergem să-i „examinăm” limba. Uneori, simt asta ca și cum am fi o echipă medicală. Îl vom „examina”, dezbrăca de cuvinte, să vedem până unde-i vine engleza, cât la sută din venele lui poartă limba română, unde se inflamează înţelegerea, în ce mediu limba lui cea nouă va crește și care este contribuţia paragenetică a părinţilor.

 

Copilul stă la măsuţă, privește peste cartoane colorate și spune: „cal”, „măr”, „bicicletă”. Eu iau cuvintele și le arunc peste pârleazul minorităţilor în engleza imperială. El se uită la mine timid, zâmbește puţin, minunat de cât de ușor sar coarda printre limbi. Apoi tace.
— Există o perioadă a tăcerii, spune inspectoarea. Este normal să tacă timp de șase luni după ce vine aici. Apoi își va da drumul. Cu cât sunt mai mici, cu atât mai repede și mai bine.
Aflu că părinţii nu prea vorbesc engleza. Ne vom întâlni și cu ei, iar eu le voi traduce politica oficială, care sună ciudat.
— Noi încurajăm părinţii să vorbească acasă în limba maternă, că dacă au o bază bună în limba maternă, pot să se descurce mai bine în engleză, spune inspectoarea.
— De ce? Cum se explică asta? întreb neîncrezătoare mai târziu.
— Copiii pot traduce mai bine dintr-o limbă în alta.
Realizez că este doar o ideologie secretată cumva de psihologi sau specialiști în educaţie care rup puţină franceză în concedii pe marginea piscinei. Experienţa mea cu copiii și limba este foarte diferită. Limbile nu se dezvoltă paralel și nici traducerea nu este o oglindire a uneia în cealaltă. Limbile se dezvoltă asimetric. Limba școlii conţine lumea școlii. Limba casei este o limbă caldă, dar săracă. Copiii care ajung într-o altă ţară au ca limbă maternă doar bagajul cu care au venit, dacă nu ajung într-o comunitate lingvistică similară care să-i susţină. Acest bagaj va deveni cu timpul tot mai subţire, prăfuit, insuficient în a exprima complexitatea noilor lucruri pe care le vor descoperi și trăi. Aceste experienţe noi se vor articula în limba cea nouă. Este suficient să intri într-un magazin și limitele limbii originare devin vizibile. Ce-i marmite sau haggis?
Multă cerneală „știinţifică” a transformat limba într-un instrument. Doar vorbești ca să te înţelegi, nu? Iar dacă limba este un instrument, atunci o înveţi, îi înveţi regulile, cuvintele și gata, ea este acolo, un fel de barcă cu care navighezi în lumea cea nouă.
Dar limba nu este așa. Este în același timp binecuvântare și trădare, un hoţ și un prinţ, un blestem și o povară. Când poţi vorbi o altă limbă, ești binecuvântat că poţi înţelege, poţi convieţui cu ceilalţi. Dar ea te va trăda mereu că ești un străin, va arăta în sunetele tale că nu ești chiar unul dintre ei. Limba îţi dă putere și frumuseţe, poţi accesa tot ceea ce alte neamuri au creat mai minunat și mai subtil, poţi deschide noi imagini și forme de simţire. Ea îţi pune la picioare o lume de explorat. Dar ea te va fura mereu de mărunţișul nuanţelor, îţi va jefui hambarele de fructele moi ale simţirii. Ele scapă limbii celei noi. Limba o porţi cu tine, îţi îndoaie umerii de nostalgii, în ea plâng deopotrivă cântece și glume, nespusul lor. Timpul și felul în care-l simţi blestemă noile conjugări, ca și cum întreaga lume se cutremură altfel. Continuităţile, memoria, trecutul, încheierile și începuturile nu se spun la fel, pentru că ele nu există la fel.
Limba nu ne aparţine, ea se grăiește prin noi. Nu este a noastră, pentru că nu o putem schimba, transforma sau croi cum vrem. Cei mai fericiţi dintre noi pot crea cel mult câteva cuvinte. Universalitatea și transpersonalitatea limbii rămân mereu primordiale. O limbă nu există decât dacă este vorbită de un considerabil grup de oameni. Nu există limbi ale individului, ele nu ar avea nici un sens. Și, cu toate astea, nimic nu este mai personal, mai ideologic, mai acut decât limba. Heidegger spunea că limba este casa fiinţei sau a celor ce sunt. Fără posibilitatea de a le numi, lucrurile nu pot exista sau nu pot exista pentru cel care nu le numește. Capacitatea noastră de a numi lucrurile definește cât de mare este lumea în care existăm. Lucrurile atârnă de cuvinte. La fel și emoţiile, gândurile, fricile. Fără cuvinte, toate nespusele și negrăirile plutesc în supa angoasantă a neînţelegerii.
Vorbesc zilnic trei limbi. Și nu este nimic bine sau rău în asta, nimic demn de preţuire sau blam. Lumile noastre s-au schimbat, devenim din ce în ce mai aruncaţi pe pământ și în istorii divergente. Cu părinţii mei vorbesc limba părinţilor mei, limba copilăriei. Cu bărbatul meu vorbesc limba lui, reflectând puterea culturii din care vine și admiraţia mea pentru ea. Apoi engleza, limba marelui imperiu al comunicării, este limba copilului meu. Jocurile, cântecele copilăriei lui, primele cuvinte, tot ceea ce învaţă nou sunt feluri în care lumea lui se construiește. Cu el am realizat că, pentru a face o limbă plauzibilă, este nevoie să vadă cel puţin doi oameni care dialoghează. Altfel, limba maternă arată ca un delir personal.
— Ochi, îi spuneam eu, arătând spre ochiul meu.
— Eye, îmi răspundea el, you are silly, mum, this is an eye!

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral