Scurte exerciții de antologare a ideilor pedagogice. Educația maternității

Pr. Constantin Necula Publicat la: 03-02-2017

În contextul zbaterilor legate de dezbaterea asupra educaţiei sexuale în România, deseori am auzit ideea că generaţiile anterioare ale alcătuirii de lut și cultură ce suntem nu au fost obiectul unei atare educaţii. Sunt convins că, așa cum încearcă ea să fie impusă astăzi, educaţia sexuală într-adevăr nu a fost obiect de studiu.

 

Obstinată de egalizări și eludând minimul de intimitate, angrenată în prezentarea anticoncepţiei drept mod de viaţă și construind motivări care suspendă legile biologice ale omului. Subiectul educaţiei sexuale, pentru omul aflat în procesul educaţional, îl viza pe acesta întreg, trup și suflet. Îl viza ca subiect uman, nu obiect uman. Culmea, într-un curent de gândire care caută să facă din animale persoane non-umane, neștiind probabil, în ciuda filosofiilor studiate, că persoană – din grecescul prosopon = „chip”, „faţă” – este un termen fundamental legat de fiinţa umană, chip al celei divine. Nu de obiectivări ideologice ale gândirii și nici de jocuri intelectuale suficiente.
Un dar de Crăciun mă obligă la rândurile acestea. Printre bucuriile de carte primite, una mi-a reţinut atenţia. Două volume publicate în 1844 și, respectiv, 1846 sub titlul Educaţia mumelor de familie sau civilizaţia neamului omenesc prin femei. Autorul: Louis Aimé-Martin. Traducător „slobod”: I.D. Negulici. Lucrarea, „încununată de Academia Franceză”, cuprinde cu totul, în traducerea românească, 298, respectiv 332 de pagini. Dacă primul volum, tipărit la Tipografia lui Fr. Valiaum din București, este un amestec de chirilică și literă latină în proporţie de 60% în favoarea chirilicii, cel de-al doilea, editat la tipografia lui I. Eliade, înclină procentajul în favoarea literei latine. Ediţia pare dedicată citirii de către femei a lucrării, cu o curgere lină a textului, termenii mai speciali fiind comentaţi în scurte note de subsol. Hârtia aleasă și formatul literei și al paginii cheamă la atenţie cuminte. Lucrarea este dedicată de „prea supusul adorator” I.D. Negulici „Mumelor române din amândouă Prinţipatele și din Transilvania, Bucovina, &.&.&.”. O dedicaţie specială, să recunoaștem, semnată la 23 August 1844. El scrie: „Scumpe Mume! Adevărul este lumina lumei morale și a celei înţelegătoare: când adevărul ne lipsește, suntem în întunerec, în rătăcire. Evanghelia este dumnezeescul prism prin care s-a resfrânt preste lume lumina adevărului; iar marii genii ce au lucit din când în când în veacuri, au fost refletele sau razele ei. Fiecare din aceste reflete ne a descoperit câte o parte din adevăr, câte o parte din puterea voastră; și, precum cele șapte raze ale luminei soarelui lumei fizice, resfrânte prin prismul lui Nevton, aducându-le într-un singur punct, produc iarăși lumina, așa și acele raze ale adevărului resfrânte prin Evanghelie, urmau a reproduce lumina adevărului în toată strălucirea sa. A trebuit însă ca să se refracteze întreg pământul razelor acelor a cărora întâlnire într-un singur punct, să poată da lumina adevărului. Geniul lui Aimé-Martin fu în sfârșit cea din urmă rază, și iaca că, întrupându-se toate razele, reproduseră lumina adevărului în scrierea acestui geniu înalt; scriere sublimă care descopere lumei cu desăvârșire toată puterea secsului vostru, și supt a căruia lumină dulce vor înflori și vor rodi veacurile viitoare”. (pp. I-II). Pentru că pedagogia educaţiei feminine, așa cum o propune autorul francez și o explică în scrisoarea sa de dedicaţie către D. Lamartine (pp. 1-3), este legată de Hristos, de Evanghelia Sa venită să reînnoiască educaţia, să o scoată din tulburarea „negurilor universale”. Pornind de la învăţăturile (doctrinele) lui Moise și Hristos, autorul deschide orizontul scriiturii sale spre femeile vremii sale: „Eu însă, pe când tu (Lamartine, n.n.) vorbești celor puternici, m-am adresat către cei slabi. Am chiemat mumele de familie spre moralizaţia familiei și a patriei. Viitorul neamului omenesc se odihnește pe amorul de mumă: Nu respinge această putere. Așa slabă pre cât ţi se pare, lucrarea ei este neînvinsă și ursită a produce cea mai mare prefacere care s-ar fi putut vreodată vedea pe pământ. Ști că oștirea lui Hristos se alcătui, dintru întâi, numai de câteva femei și câţiva pescari săraci; într-o zi fiul Mariei mai chemă în această armie și pe copiii cei mici, și numai cu acei pescari, cu acele femei și cu acei copilași, supuse lumea”. Textul, scris la 25 mai 1840, decodează oarecum demersul autorului. Dorinţa de a pune în lumina judecăţii lui Lamartine propria judecată și de a dezvolta o pedagogie a educaţiei mamelor prin prisma moralei creștine. Dar să „citim” împreună cuprinsul volumelor, fie și pentru a înţelege mersul ideilor pedagogice ale vremii. Autorul francez lămurește dintâi influenţa lui Cartesius și Rousseau, mai ales în educaţia popoarelor. Apoi modul în care influenţează gândirea creșterii copiilor, educaţia familiei și influenţa femeilor în educaţie prin scrieri și experienţe din vieţile și activitatea lui Corneille, Voltaire, Barnave, Kant, Cuvier, Byron, Lamartine, Fleury sau Fenelon. Rămân pagini de antologie descrierea unor elemente constitutive ale ethosului educaţional: scara socială, influenţa bunicii, părinţilor ori educaţia publică a fetelor (pp. 19-138). Cartea a II-a a volumului I (pp. 159-292) propune studiul facultăţilor sufletului, pornind de la o serie de întrebări „de deslegat, unele pagini fiind moderne în argument și dezvoltare a cercetării: despre instinct, simţămintele legate de estetica vieţii – frumos, valoarea cuvântului, izvoarele virtuţilor. Cum antologice pot fi socotite paginile despre educaţia sufletului (pp. 263-272) sau relaţia simţurilor cu Nemărginitul (pp. 274-278), vădind riscurile amestecului legislatorului în educaţia conceptelor legate de familie și neam. Cel de-al doilea volum al lucrării arată o dimensiune morală în educaţie, relevantă pentru gândirea unui secol. Devine importantă mai ales în contextul în care definește legea morală a naturii umane ca fiind sociabilitatea, desprinsă din raţiunile divine ale căutării adevărului. Din punctul său de vedere, „legea naturei este amorul de omenire” (p. 93), toate celelalte valorificări pedagogice în educaţia femeii și prin femeie decurgând din aceasta. Femeia fiind fundamentul civilizator al omenirii, indiferent de societatea în care își desfășoară activitatea. Scurte pagini de istorie comparată a comportamentului educaţional (Sparta, Creta, Atena, Roma și… America) desăvârșesc o panoplie de preocupări legate de etica educaţiei prin femeie a lumii. Ultima carte (a IV-a) a volumului (pp. 235-329) propune o analiză astăzi aproape inexistentă din volumele de pedagogie specială: Religia mamei. Pornind de la Evanghelie și valoarea ei morală, trecând prin diferite analize ale „civilizaţiei ecclesiastice” și valoarea raportului dintre dogmă și morală în cotidian, autorul propune o interesantă valorizare a relaţiei mamă-preot-familie-copil.
De ce reţinem lucrarea pentru o posibilă antologie a Pedagogiei iubirii? Pentru că mamele din cel Dintâi și cel de-al Doilea Război Mondial în aceste valori au fost crescute. Valori legate de sacrificiu, morală socială și credinţă. Dacă vom vrea să fim corecţi în întâmpinarea Centenarului românesc, trebuie să analizăm corect fundamentele educaţionale care l-au făcut posibil.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral