Spiritul critic și educația failibilistă

George Bondor Publicat la: 10-03-2017

Recentele demersuri legislative ale puterii i-au determinat pe mulți să se gândească, din nou, la emigrare. Să gândim însă pozitiv, așa cum le place unora să spună. Protestele viguroase ne-au readus speranța că în această țară nu e totul pierdut, iar „șmecheria în politică” nu mai reprezintă un stil frecventabil de a face politică. Îndreptate parțial împotriva actualei coaliții de guvernământ, dar și împotriva întregii clase politice actuale, protestele au avut totuși ca scop principal apărarea statului de drept. În ultimii ani, independența justiției și consolidarea statului de drept au sensibilizat opinia publică poate mai mult decât orice. Alături de ele au apărut câteva teme a-politice sau chiar anti-politice, precum Roșia Montană, Colectiv etc. Piruetele făcute recent de Curtea Constituțională ne-au arătat însă, încă o dată, că instituțiile din România sunt pe măsura oamenilor care le reprezintă. Ceea ce pare a fi un bun câștigat poate oricând reveni la un stadiu mai vechi. Iar bătălia, se pare, abia a început.

Protestele au fost un minunat exercițiu de demnitate și de civilitate, care poate da naștere unei veritabile modernități politice. Un exercițiu al spiritului critic, în fapt. Dar spiritul critic înseamnă, mai mult decât atât, acceptarea faptului că, așa cum scria Hannah Arendt, realitatea poate fi văzută din mai multe perspective. De aceea, mobilizarea excepțională de acum, cu sute de mii de oameni ieșind în stradă seară de seară, are nevoie de continuitate pentru a spune că, într-adevăr, asistăm la nașterea unei societăți civile în România. Aceeași mobilizare ar fi de dorit și pentru consolidarea democrației. Iar aceasta înseamnă mobilizare pentru educație, pentru cultură politică, pentru participare conștientă la vot. Pe scurt, pentru a nu mai avea două Românii, una a oamenilor implicați, cealaltă pasivă, care înregistrează deciziile guvernanților în tăcere, după modelul consumului de imagini televizuale. Scopul nu e anihilarea punctului de vedere al acestei a doua Românii, ci educarea ei. Spiritul critic presupune nu doar a accepta că există o pluralitate a punctelor de vedere, ci și a face în așa fel încât fiecare să aibă acces la mijloacele necesare pentru a analiza și a înțelege fenomenele cu propria minte.

Oare pot intelectualii să-și asume rolul de educatori pentru democrație? De educatori nu doar prin media, ci în așa fel încât mesajul să ajungă la cât mai mulți? Având un spirit critic ascuțit, intelectualii pot să demaște mai ușor ideologemele puterii și încercările ei de manipulare. Totuși, ar fi bine să nu fim naivi. Tot intelectualii sunt cei care, de-a lungul istoriei, au cunoscut din plin tentația de a se situa de partea puterii, ba chiar de a o exercita, direct sau indirect. Platon credea că filosoful-rege e singurul menit să imagineze cetatea ideală și apoi să o pună în practică, întrucât e singurul care cunoaște principiile lucrurilor. Intelectualul poate fi în același timp un spirit critic și o fire totalitară. Motivul e acela că orice critică a ideologiilor celorlalți este făcută tot din interiorul unei ideologii. De aceea, intelectualii nu sunt, nici măcar ei, infailibili. Și atunci, sunt ei potriviți pentru a construi proiecte mari, bune pentru întreaga societate? Poate ar fi mai bine să accepte, popperian, că propriile idei sunt și ele failibile, fapt pentru care pot fi doar niște „ingineri gradualiști”. Privit astfel, „intelectualul român” încă nu există. Sunt însă bune semne că e pe cale să se nască, dacă își va păstra spiritul critic și va încerca să amelioreze gradual starea de fapt, fără a cădea în fanatism.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral