Berlin, mon amour!

Irina-Margareta Nistor Publicat la: 10-03-2017

Anul acesta, cinematograful a fost mai iubit ca niciodată la Berlinală, cocteil lingvistic ingenios între Berlin și der Bär (Ursul este un simbol al orașului, dar și mult vânata statuetă de aur sau de argint)! Iar românii au fost prezenți foarte vizibil sau misterios și trebuia să-i descoperi, la fel ca pe copiii care caută ouăle de Paște prin grădină!

 

Ana, mon amour i-a inspirat juriului un premiu special și de aceea într-un fel mai onorant și mai râvnit decât toate celelalte, și anume montajul magistral al Danei Bunescu, o profesionistă a genului, căreia îi datorăm deslușirea mai ușoară și mai subtilă a foarte multor pelicule autohtone, de la Moartea Domnului Lăzărescu (Cristi Puiu) la 4 luni, 3 săptămâni și 2 zile (Cristian Mungiu) și până la Poziția copilului (tot Călin Netzer), pentru că are răbdarea, harul și pasiunea necesare unei profesii rare și esențiale!

Aș trece la o altă surpriză: Tudor Panduru (care s-a ocupat de imagine și la Bacalaureatul lui Mungiu). Acum, Panduru a fost director de fotografie, traducere calchiată după franceză și engleză, pentru că așa arată cadrele sale: poze în mișcare, fără cusur și care îți dau impresia că te afli în Georgia și trăiești dramele și bucuriile unei Happy Family la care proiecțiile erau sold aut. Mama profesoară, într-o țară cu același statut pecuniar pentru dascăli, decide, aparent fără motiv, să se mute singură și să-și trăiască în liniște viața, după ce a avut grijă de trei generații cu care și-a împărțit existența! E tulburător de bine filmat și deja achiziționat de Netflix.

Apoi, am constatat că și în Wilde Maus, titlul elvețian, aflat în competiție și de un umor nebun, era o actriță de la TNB, Crina Semciuc, o Nicoleta temporar emigrată și iubăreață, care adună pietre de râu ca să-și facă o terasă la o casă care deocamdată nu e decât în imaginația ei. Regizorul Josef Hader, născut în 1962, e un scriitor și un actor premiat de-a lungul carierei sale și a jucat recent personajul titular din Stefan Zweig: Farewell to Europe. Și aici are un rol de depresiv, al unui cronicar muzical concediat, care vrea să-și schimbe meseria și să investească într-un miniparc de distracții dezafectat, de pe lângă celebrul și visatul Prater!

God’s own country este un film englezesc, în care al doilea pe generic e un român fermecător, pe care îl știm din Minte-mă frumos, în Centrul Vechi, un brunet care e confundat cu un minoritar și care pleacă să lucreze la o fermă din Marea Britanie și de care se îndrăgostește tânărul care-i este gazdă. Lucrat foarte delicat, deloc demonstrativ sau excesiv, se vede că există realmente o chimie, o alchimie artistică între cei doi! Aplauze furtunoase la finalul proiecției și sold out! Și un premiu: Harvey –Männer Readers Jury Award.

Creativitatea prinde curaj, chiar când pare că merge contra curentului!

Și în Masaryk era o aluzie la noi. Cea mai frumoasă dintre numeroasele iubite ale acestui personaj real, de o importanță capitală pentru Cehoslovacia în cel de-al Doilea Război Mondial a fost o femeie extrem de rafinată, cu o mamă româncă. Regizorul Julius Ševčík a ales-o pe splendida Abigail Rice pentru această partitură, iar ca protagonist, pe Karel Roden. Aflăm cât de complexă a fost situația aproape vecinilor noștri (apropo, la București există o stradă Mazaryk, după numele tatălui eroului din film, și care până în ’89 s-a numit Fučík (un compozitor de marșuri militare sau unchiul său, ziaristul ucis de naziști?). Acolo era sediul României Film, într-o vilă somptuoasă, revendicată ulterior, pe bună dreptate, de foștii proprietari.

Tiger Girl, o coproducție germano-englezească, în regia lui Jakob Lass, o are în distribuție pe eleva din Bacalaureat, Maria Drăguș. O prietenie neașteptată între două fete, una dintre ele apărând-o pe cealaltă, până se ajunge la crimă.

La Berlinale Talents, dintre cei 250 proveniți din 71 de țări, am întâlnit din nou români: regizorii Ilinca Călugăreanu (Chuck Norris vs Communism) și Ioana Mischie (Tattoo Twist), actorul Alexandru Potocean (din 4, 3, 2 și Bora Bora, printre altele), distribuitorul Transilvania Film Matei Truță și scenarista Monica Stan (Marissa). Tema: creativitatea prinde curaj, chiar când pare că merge contra curentului! Au fost invitați ca să afle strategiile succesului și mai ales să profite de celebra replică din Casablanca, „începutul unei frumoase prietenii”, de vreme ce 131 de talente din edițiile precedente revin cu 93 de filme cuprinse în programarea pentru 2017!

La „Shooting Stars” (cei mai buni actori în devenire, deja remarcați), l-am avut din partea României pe Tudor Aaron Istodor (pentru recentul Fixeur), ceilalți fiind din Danemarca (Esben Smed Jensen), Portugalia (Victória Guerra), Slovenia (Marusa Majer), Italia (Alessandro Borghi), Polonia (Zofia Wichłacz), Germania (Louis Hofmann), Suedia (Karin Franz Körlof), Olanda (Hannah Hoekstra) și Letonia (Elina Vaska). Ceremonia a fost înnobilată prin prezența unui foarte mare actor, Timothy Spall, care avea și un film în competiție, foarte incitantul The Party al lui Sally Potter, chiar dacă a fost primit rece de o parte a presei. Nu-l vom uita niciodată după ce a luat premiul pentru cel mai bun actor la Cannes, în 2014, pe cel al Academiei Europene de Film, precum și pe cel al criticilor newyorkezi, pentru uimitorul rol din Mr. Turner, în care a întruchipat ultimul sfert de veac al existenței unui pictor genial, personaj pentru care a și învățat o parte dintre tainele acestei arte a celui care spunea că „Soarele este Dumnezeu”.

 

 

Câștigătorii de la Berlin 2017

Să ne oprim puțin și la premiile Berlinalei 2017, încercând o radiografie rapidă. Ursul de Aur pentru cel mai bun film a plecat în Ungaria, pentru Despre trup și suflet al lui Ildikó Enyedi. Oricât de ciudat ar părea, deși acțiunea are loc într-un abator din Budapesta, aici se înfiripă o poveste de iubire atipică, ce nu reușește să fie trăită decât în visele pe care le au simultan cei doi protagoniști și în care reușesc să-și contopească gândurile. O emoție neașteptată și câteva scene de umor.

Marele premiu al juriului i-a revenit lui Félicité, ce are în prim-plan o cântăreață dintr-un bar din Kinshasa, extrem de voluntară, dar care va ști să se umilească pentru a-și salva fiul, victima unui cumplit accident de motocicletă (care-l amintește oarecum pe cel al fiului lui Depardieu). Regizorul este de origine senegaleză, Alain Gomis, și a ținut un discurs de mulțumire în care nu a uitat componenta politică și referirea la tânărul Théo, agresat de patru polițiști bănuiți că l-ar fi violat.

Ursul de Argint, respectiv premiul Alfred Bauer pentru noi perspective ca stil a plecat în Polonia, pentru îndrăzneața și curajoasa Agnieszka Holland și al său Pokot, o peliculă tulburătoare, cu un personaj central feminin reprezentat de o profesoară, care ar fi meritat o recunoaștere a jocului său impecabil, partitura fiindu-i încredințată Agnieszkăi Mandat. O mare parte din film se joacă din prisma antivânătorii, fiind socotit chiar un eco-thriller, cu nuanțe feministe și o atmosferă de basm (pe alocuri de coșmar, aș adăuga eu).

Cel mai bun regizor a fost desemnat finlandezul Aki Kaurismäki, pentru Reversul speranței, pe care îl vom putea vedea din această primăvară și pe marile noastre ecrane, fiind deja achiziționat de cei de la Independența Film. Un umor sec, nordic, despre un refugiat sirian care cere azil politic și se aciuează pe lângă un restaurant-bar atipic și halucinant, al unui fost comis-voiajor. Supărat că nu a fost în fruntea topului, realizatorul a decis să nu urce pe scenă, ci să vină trofeul la el.

Cel mai bun actor a fost desemnat elvețianul Georg Friedrich, de către juriul condus de olandezul Paul Verhoeven și compus din actrița Julia Jentsch (Germania), actorul și regizorul Diego Luna (Mexic), actrița Maggie Gyllenhaal (SUA), producătoarea Dora Bouchoucha Fourati (Tunisia), actorul Olafur Eliasson (Danemarca) și regizorul și scenaristul Wang Quan’an (China). Friedrich a jucat rolul tatălui (foarte asemănător cu cel din Principii de viață al lui Vlad Ivanov, în regia lui Constantin Popescu) din Nopți luminoase, în care pornește într-o excursie inițiatică alături de un fiu pe care-l cunoaște foarte puțin și cu care nu se împacă mai deloc.

Actrița cea mai bună a fost declarată sud-coreeanca Kim Min Hee, pentru rolul din filmul On The Beach at Night Alone, regizat de Hong Sang Soo.

Premiul pentru cel mai bun scenariu, pe bună dreptate, deși cred că ar fi meritat toate premiile, a ajuns la Sebastián Lelio (care e și regizor și a fost și data trecută în competiție directă cu Netzer) și la Gonzalo Maza, pentru foarte atașantul O femeie fantastică, în care protagonista Daniela Vega face un rol admirabil. Ea întruchipează o transsexuală care va avea mult de suferit când se va confrunta cu familia iubitului ei. După cum era de așteptat, a câștigat și premiul Teddy, pentru subiectele cu implicare LGBT.

Ar mai fi de adăugat că, la începutul fiecărei proiecții, pe lângă genericul cu stele, din care se conturează Ursul mult visat, se aude și un „Șșșșșt!” pe care inițial nu distingi dacă vine din sală sau de pe ecran și care devine mai intens când totul se petrece în 3D, ca în cazul proiecției unei producții din 1954, Gog al lui Herbert L. Strock, destul de naivă ca abordare SF (firește că, la Chaplin, în Timpuri noi, totul arăta mult mai convingător, deși era făcut în 1936. Era mai degrabă anticipativ, ca în romanele lui Jules Verne).

În concluzie, o ediție cu subiecte extrem de diverse, o călătorie în spațiu, dar și una în istorie ori pe tărâmul fascinant al iubirilor de tot felul, al umorului și al curiozităților.

Corespondență de la Berlinală, susținută de Rompetrol

Pagini coordonate de Andrei Giurgia

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral