Oamenii-fiare

Roberto Arlt Publicat la: 10-03-2017

Preotul negru și-a sprijinit picioarele pe o stinghie de bambus din balustrada bungalow-ului său și, uitându-se la un elefant care se îndrepta spre grajduri, traversând străzile din Monrovia, i-a spus tânărului judecător Denis, un negru american sosit de curând din Harlem, în Coasta de Fildeș:

— Conform datoriei mele de preot catolic al Bisericii Liberiene, trebuia să vă sfătuiesc să nu-l spânzurați pe băiatul Tul; dar înainte de a-mi permite să intervin pentru micul antropofag, vă voi spune ce i s-a întâmplat unui judecător pe care l-am avut aici, cu ani în urmă, doctorul Traitering.

Doctorul Traitering era american, ca și dumneavoastră. A fost un om drept, chiar dacă nu se evidenția printr-o prezență asiduă la Sfânta Liturghie. Nu. Și, cu toate acestea, a încercat să elimine multe dintre obiceiurile animalice ale fraților noștri inferiori. Numai domnul Președinte al Republicii și cu mine cunoaștem secretul morții sale. Iar acum îl veți afla dumneavoastră.

Doctorul Denis s-a înclinat ceremonios. Era un negru care dorea să-și facă o carieră în Justiție. Preotul și-a aprins pipa, a umplut paharul judecătorului cu un rachiu transparent de palma și a urmat:

— Domnul Traitering era originar din Florida și, ca și dumneavoastră, a venit aici, în Liberia, prin influența unei mari companii de cauciucuri. Nouă ni s-a părut întotdeauna că e greșit să desemnezi negri născuți în alte părți să conducă destinele țării, într-un fel sau altul… Dar scăderea prețului cauciucului ne obligă la multe…

Doctorul negru a surâs de circumstanță apoi, cu o strâmbătură teribilă, a înghițit păhărelul de rachiu. Preotul a urmat:

— Am susținut întotdeauna că un negru străin nu se poate adapta nici climei şi nici legilor noastre ancestrale. Când se așteaptă mai puțin, se trezește prins în mecanismul misterului bestial pe care îl pune demonul în noi, pândind mereu sufletul animal al bieților sălbatici.

Doctorul Denis a surâs din nou cu masca lui mieroasă, de ciocolată, iar preotul, punându-i alt păhărel de rachiu de palma, și-a continuat istorisirea:

— Acum vreo șapte ani, au avut loc numeroase dispariții puse, fără îndoială, pe seama unei mâini criminale. Copii și fete tinere, câteodată chiar și bărbați robuști, ieșeau din colibe și nu se mai întorceau. Populația din Krus a început să se alarmeze. La căderea serii, în fața cabanelor, femeile priveau neliniștite cărările pustii, temându-se de dispariția rudelor. S-au început anchete, s-au oferit recompense și, în sfârșit, un sclav mandingo a destăinuit că fusese invitat la o sărbătoare în pădurea de dincolo de Manba. A fost trimisă o patrulă de jandarmi și, într-o noapte, a putut fi prinsă o bandă formată din patruzeci de bărbați care dansau în jurul unei fete din tribul De, gata să o sacrifice. Unii criminali erau acoperiți cu măști urecheate, de lemn, alții erau băgați în piei de animale. Se numărau printre ei membri ai tribului Gbalín, cărora antropofagia le era familiară, și, de asemenea, un băiat din Kwesi, cu brațe lungi și picioare scurte, care părea un pui de gorilă. Toți își recunoscură vina – mâncaseră mulți oameni de vii –, dar nu era niciunul care să nu adauge că le făcuseră pe toate numai după ce se transformaseră în fiare…

— Hipnoză colectivă, a murmurat doctorul cel negru.

Preotul a întors o privire ostilă pedantului său tovarăș, iar doctorul Denis a înțeles că ar fi fost mai bine să-și ascundă înțelepciunea materialistă. Ca să-și ceară scuze, a reluat:

— Declarația băiatului a coincis cu a celorlalți?

— Da. Băiatul Gan a precizat că, atunci când dansa cu ceilalți oameni în pădure, simțea că se transformă încet-încet într-o hienă. Traitering i-a condamnat pe cei patruzeci de criminali la moarte prin spânzurare. Sentința s-a executat și cei patruzeci de canibali au fost atârnați de ramurile copacilor pe drumurile care duceau la Monrovia. Singurul cruțat a fost băiatul Gan, din cauza vârstei crude: doisprezece ani.

Când judecătorul Traitering mi-a expus scrupulele sale, am fost de acord cu el. Nu se putea să spânzuri un băiat de doisprezece ani. Însă Traitering era interesat personal de cazul băiatului. Avea de gând să scrie o carte despre obiceiurile negrilor noștri, așa că l-a condamnat pe băiat la închisoare pe viață.

Curând, i-am uitat cu toții pe cei patruzeci de spânzurați. În țara aceasta sunt prea multe de făcut ca să ne gândim la morți, iar două luni mai târziu, când mă aflam tot aici, uitându-mă cum vă uitați dumneavoastră la elefantul lui mister Marshall, a apărut brusc doctorul Traitering.

Cred că v-am mai spus că judecătorul era un bărbat înalt și robust, cu ochii bulbucați și cu membrele greoaie. Dar acum, pielea lui, ca un costum prea mare, atârna pe oasele obosite. M-a privit trist, ca o gorilă bolnavă de piept și mi-a spus:

— Părinte, am ceva foarte grav de vorbit cu dumneavoastră.

Vreau să vă avertizez, doctore Denis, că judecătorul Traitering nu era nicidecum un om credincios. Totuși, mi-am dat seama că era vorba de un caz important și, abandonând elefantul lui mister Marshall, l-am invitat pe judecător să se așeze chiar unde v-ați așezat dumneavoastră, i-am oferit un păhăruț de rachiu și am tăcut, în așteptarea destăinuirii.

Traitering a suspinat lung, în tăcere. Eu n-am deschis gura și m-am întors spre băieții lui mister Marshall care se jucau în jurul elefantului. Într-un sfârșit, judecătorul Traitering a mai suspinat o dată lung și a zis:

— Vă mai amintiți, părinte, de cei patruzeci de spânzurați?

Adevărul este că nu-mi mai aminteam. Așa că i-am răspuns un pic cam aiurea:

— Ce-i cu ei? Au înviat?

Traitering a zâmbit ușor:

— Ar fi fost bine dacă ar fi înviat! Vă amintiți că m-ați sfătuit să-l cruț pe băiat?

Într-adevăr, nu puteam să neg că-l sfătuisem să-l cruțe pe micul Gan.

— Da, da… Ce s-a întâmplat cu micul orfan?

— L-am omorât ieri, părinte.

Am încremenit uitându-mă la judecătorul Traitering. Îl omorâse pe copil!

— De ce ați făcut asta? l-am întrebat într-un sfârșit. De ce l-ați omorât?

— Ah, părinte… părinte…

Judecătorul a început să plângă ca un copil.

— Nu vă imaginați ce fel de monstru era acel băiat. Dacă l-aș fi spânzurat odată cu ceilalți, nu aș fi ajuns aici, acum. Nu…

Mie mi se rupea inima văzând plângând un om cât un munte. Am încercat să-l consolez, i-am mai pus un păhărel de rachiu. (Aici preotul își mai puse lui unul și îi umplu și doctorului Denis păhăruțul.)

— Ce s-a întâmplat?

În sfârșit, judecătorul Traitering a început să-mi povestească nenorocirea lui.

Sfinte Doamne! Și încă mai există oameni care se îndoiesc de existența diavolului! Să vedeți ce mi-a spus nefericitul…

— La o lună după ce am ordonat să fie spânzurați cei patruzeci de antropofagi din Manba, mi-am amintit că băiatul Gan rămăsese închis în pușcărie și, cum aveam timp destul, m-am hotărât să iau notițe despre procesul în care copilul declara că simte cum se transformă într-o hienă. Într-o după-amiază, am trimis să mi-l aducă la birou. Mi l-a predat un soldat și am rămas singur cu el în încăpere.

— Cred că ești mulțumit că ai scăpat cu viață, i-am spus băiatului în dialectul krus.

Micul canibal n-a rostit niciun cuvânt.

— N-ai vrea acum o bucată de carne de om? l-am întrebat.

Gan a rămas în tăcere. Am insistat:

— Dacă îmi povestești cum făceai să te transformi în hienă, îți dau o bucată de carne de mandingo (tribul Mandingo este cel mai mare inamic al tribului Kwesi) și o sticlă de rachiu.

Gan nu și-a dezlipit buzele. Continua să se uite fix la mine și, cu cât se uita mai mult, cu atât mi se părea mai simpatic. Se forma un lanț de prietenie secretă între noi. Poate și prin venele mele curge sânge de negru Kwesi, m-am gândit. Și atunci m-am ridicat și m-am apropiat de Gan, încercând să-i trec mâna prin păr; dar băiatul s-a retras repede și, strângând buza superioară, a început să-mi arate dinții ca o fiară care vrea să muște. Ah, părinte! Nu știu ce mi s-a întâmplat atunci! Îmi amintesc perfect că n-am simțit niciun fel de repulsie față de gestul bestial, ci, râzând, mi-am strâmbat și eu buzele, arătându-i canibalului dinții. Gan și-a sprijinit mâinile pe podea și a început să meargă agil în patru labe, atingându-mi picioarele cu coastele; am simțit un cutremur teribil și, după ce m-am grăbit să încui ușa, am început și eu să umblu ca o fiară. Copilul scotea mârâieli, eu îl imitam, amândoi păream două fiare care nu se hotărăsc să se ia la ceartă.

— E cu putință? l-am întrebat mirat.

— Vai, părinte! Și încă cum! Tot ce-mi amintesc e că atunci am simțit o plăcere vertiginoasă să-mi degradez condiția umană. În plus, simțeam o dorință atât de violentă să mușc, încât cred că aș fi sfârșit prin a-l sfârteca pe Gan. El mârâia surd, ca o hienă încolțită. În clipa aceea, cineva a bătut la ușă. Gan, fugind mereu în patru labe, s-a ascuns în spatele biroului; l-am trimis afară pe soldatul care mi-l adusese pe băiat. Adevărul este că aveam un singur scop. După ce soldatul s-a îndepărtat, i-am spus lui Gan:

— În noaptea asta mergem în pădure.

Gan a dat din cap, aprobând.

L-am lăsat atunci încuiat, am aruncat cheia în buzunar și am ieșit. Eram înfierbântat de nerăbdare. Am mers pe faleză și m-am plimbat pe marginea lacului. Mă așteptam ca vederea apei și a ambarcațiunilor să mă liniștească, dar tabloul civilizat din port m-a făcut să simt repulsie. Când ultima lumină din Krutown s-a stins, am intrat în birou, l-am luat pe Gan de mână și l-am suit în mașină. Repede am lăsat în urmă cimitirul krus, plantațiile de cauciuc. Într-un sfârșit, am ajuns într-o poiană, am ascuns automobilul sub o perdea de liane și i-am spus lui Gan:

— Fă pe hiena.

Luna plină lumina cărarea. Gan și-a sprijinit palmele de pământ și eu l-am imitat. După un scurt timp, am început să mârâim, apoi ne-am ascuțit unghiile de trunchiurile copacilor, până când, obosiți, ne-am aruncat în praful drumului. Jur, părinte, că am simțit că aveam coadă. Nu vorbeam. Știam că așteptam pe cineva, nimic mai mult. Dar acel cineva nu mai venea. Noaptea era deplină, pădurea se umpluse de mii de zgomote și nu sosea nimeni, când, dintr-odată, am auzit fluieratul unui bărbat. O umbră care se mișca pe drum. Când a ajuns în dreptul nostru, Gan s-a aruncat asupra lui, l-a culcat la pământ și i-a sfâșiat gâtul dintr-o mușcătură. A fost o scenă vertiginoasă, de neînțeles, aproape… Să mă iertați dacă nu vă spun ce-am făcut după aceea. Eu mă simțeam tigru. La răsărit, m-am trezit cu trupul plin de sânge. Gan, cu fața în frunze, își dormea siesta monstruoasă.

L-am trezit pe Gan, ne-am spălat la un izvor și ne-am întors la Monrovia. L-am trimis pe canibal înapoi la închisoare. Eram îngrozit de experiență; credeam că era ultima. Dar, după câteva zile, tentația a devenit atât de mare, încât l-am scos pe Gan, am așteptat noaptea și, însoțit de el, m-am întors în pădure.

De atunci, viața mea a fost un iad. Remușcări și crime. În sfârșit, m-am hotărât. Ieri, în pădure, l-am împușcat pe Gan. Și acum mă aflu aici, părinte, să vă cer să mă absolviți de păcate, pentru că mă voi sinucide. E nevoie să folosesc răgazul acesta de luciditate ca să mă extermin, înainte să revină oribila tentație de a fugi în pădure, în căutare de noi victime…

 

Preotul negru tăcu, iar Denis continuă să-l privească. Apoi murmură:

— Ce-ați făcut, părinte?

— Am înțeles că judecătorul Traitering avea toată dreptatea să vrea să se omoare. Nu dorea să distrugă omul din el, ci fiara. L-am spovedit, i-am dat iertarea și l-am lăsat să plece. După câteva ore, un băiat din port a venit cu vestea că judecătorul Traitering se înecase.

Cei doi bărbați au tăcut. Copiii lui mister Marshall sfârșiseră jocul în jurul picioarelor elefantului. Preotul negru și-a băut cel de-al cincilea păhăruț de rachiu și i-a spus strălucitului judecător:

— Nu vă sfătuiesc să-l executați pe micul canibal pe care trebuie să-l judecați; să vă ajute însă povestea aceasta să vă feriți de pericol…

Text publicat în volumul Crescătorul de gorile, traducere de Angelica Lambru, Adenium, Iași, 2017

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral