Poeme

Silviu Dachin Publicat la: 10-03-2017

viața începe cu lasă-mă-n pace

 

dă-te mai încolo

am nevoie de o burtă mai mare

atât

 

eu nu cred că începem cu începutul

istoria s-a lovit la boașe când a început să numere

noi am ieșit din ascunzători și am scuipat-o pfu istoria pfu istoria

 

prima femeie din viața mea a fost eva chiar dacă era căsătorită cu adam

într-o zi dumnezeu a smuls-o din locul ei și planeta s-a umplut de sânge

a transpirat de groază până când s-a înecat în propria-i transpirație

 

nici unul din noi n-a avut timp să fie copil

am început să ne iubim când nu mai era timpul iubitului

și dragostea arăta jalnic oamenii de pretutindeni au trecut dureros printre noi

 

dacă ai avea acasă o broască țestoasă ai vedea mai ușor acvariul

lipirea pe sticlă înotul până la epuizare

cât adevăr e într-o înghețată?

dar tu nu ai acasă o broască țestoasă

 

trăim de parcă noi am inventat cuvintele

în timp ce eu îi demonstram evei că explicațiile sunt arme letale

adam citea de pe niște table de piatră numele tuturor animalelor

ele treceau zâmbitoare prin fața lui și strigau prezent domnule diriginte

atunci și-a dat el seama că zâmbetul lor era singurătatea lui

atunci a primit el în dar femeia mea

de atâta ori a primit-o până când privindu-mă a recunoscut acvariul

și recunoscându-l a avut o explicație

 

nu mai avem timp deci nu mai avem aer

în curând va fi liniște piatra va lovi apa fără zgomot fără valuri

mă vei întreba dacă știu bancu ăla cu dragostea istoria și jocul de-a v-ați ascunselea dar nu-l voi ști

cum să nu-l știi mă doar tu mi l-ai spus

dar eu voi face pe prostul în continuare

și nu-l voi ști

 

 

arest preventiv

 

aluneci pe o coajă de viață și strigi cum îți vine la gură

nu mai contează bunele maniere indiferent de domeniu ai vrea să trăiești

tu și greața din piept strigi cuvânt lipit de alt cuvânt și de altul

ei se opresc parcă ar vrea să te înțeleagă dar nu

nici o șansă nu se mai poate face nimic

medicii tăi sociali mai marii aflați ocazional

la un metru de coaja de viață care te-a nenorocit pe tine

nu-și dau seama că privirea ta disperată

caută pe altcineva departe ei doar s-au așezat prost

în drum să dea bine fotografia pentru știrile de mâine

lucrurile nu sunt atât de orizontale cum par a fi

adevărata suferință e verticală pocnet după pocnet

aluneci în jos de-a lungul coloanei vertebrale

genunchii îți sunt atât de aproape de stern încât la știrile de mâine

omenirea va privi îngrijorată spre animalul cu pretenții de om

ai vrea să fii atunci în altă parte sau dacă tot nu se poate

înăuntrul tău frica să devină material explozibil detonat de ultimul zâmbet –

aici nu mai funcționează prostia aia cu gândirea pozitivă –

și va fi bine of cuvintele îți storci mintea degeaba nu mai picură

nici un argument îngerul tău stângaci te-a șters din lista de prieteni

ai fost 3D acuma gata ai avut șansa acuma gata nu ai știut cum funcționează

nu ai știut despre ce e vorba povești bine că ai putut să crezi în moș crăciun

îți dai seama că nu s-a schimbat nimic ești tot acolo jos

cu un gest copilăresc îți aranjezi părul și barba ca să le vezi pe ascuns privirile

poți merge acasă încearcă cel mai în vârstă înțeleptul echipei

vei avea parte de un proces echitabil hai să ne liniștim să ne vedem de viață

acasă toate becurile aprinse reflectoare în lumina cărora se lăfăie coșul de gunoi

ai vrea să te așezi dar îți aduci aminte cine ești rămâi lângă peretele alb

adormi visezi că îți aprinzi o țigară bă tâmpitule apare ea

ți-am mai spus să nu fumezi aici că-mbolnăvești copilu

ai vrea să nu se mai întâmple da ce să-i faci

bunele și relele se întâmplă mereu îți șoptește necunoscutul

bine dacă vrei te las în pace ești pentru prima dată se vede

dă-mi și mie o țigare hai lasă șmecheriile le ții în buzunarul din dreapta

pe interior unde ții fotografia copilului

 

 

vă invit

să ne fie scârbă

de orice fel de mâncare

sau băutură

 

mai puțin de pâine și de apă

 

vă invit

să ne fie scârbă

de table oțel și betoane

case și apartamente luminate artificial

străzi construite pentru a da iluzia mișcării

de biserici în care se cântă fals

și se închină unui dumnezeu care nu a murit niciodată

 

mai puțin de locurile în care

nimeni nu poate să-și plece capul

pentru a se odihni întru nefericirea altora

 

vă invit

să ne fie scârbă

de seriozitatea care ucide orice zâmbet maturitatea bolnavă

ținuta obligatorie

bunele maniere fără căpătâi  

legile date de ne-oameni adunați în ne-guverne

partea ascuțită a școlilor-ghilotină

vorbele goale uităturile încruntate

jucăriile mincinoase

 

și poate

poate

când va veni judecata

imaginea trupului nostru rupt în două

va fi altceva

decât o grămadă uriașă de căcat

 

 

vizita mare

 

cearșafuri verzi

nu e nimeni

salonul se umple cu doctori

căutați-l

și doctorii în patru labe încep să mișune prin încăpere

se ciocnesc nebunește unii de alții

nu e nimeni aici

vocea profesorului îi transformă brusc în molecule de urină

se strâng speriați într-o pată pe cearșaful verde

verde închis

 

ia să vedem

noi

 

ia să vedem!

 

 

dudu tace

 

nu au curaj să se apropie de el

se uită urât la toată lumea și-njură

ai lui spun că n-a mai înjurat niciodată până acum

că a fost om bun nici dușmani n-a avut

 

stă în pat ca un răstignit

i-au legat mâinile să nu-și smulgă sonda urinară

dudule mai zi mă ceva ți-e foame

ohoo până la foame mai este

ți-e cald ți-e frig cum ți-e

și frig și cald așa mi-e

îți pun muzică vrei

pune pomohaci zice el și râde

i-l pun pe drăgan munteanu sara bună bade ioane

ăsta nu-i pomohaci mă râde iar

i-l pun pe pomohaci

na

 

dudu e unul din pacienții care mor fără să se plângă de ceva

i-am dezlegat mâinile ca să mănânce a apucat un biscuit dar nu-și nimerește gura

într-o zi o infirmieră i-a spus că e bebelușul ei

după ce-a plecat din salon m-a rugat să-l bărbieresc

nu mă pot întâlni așa cu ea înțelegi

 

și-a crescut singur copilul nevastă-sa a murit acum treizeci de ani

a fost un om cuminte spun vecinii din sat care au venit în vizită la el

a muncit nu a fost băutor fumător scandalagiu nu s-a plâns la nimeni niciodată

de-aia s-o îmbolnăvit cu mintea că prea o ținut în el

 

apucați mă de șură că n-o mai pot ține singur urlă din când în când noaptea

și urletul lui mă trezește din somn

mai dă-ți-o dracu de șură îi spun lasă că facem alta

facem alta răspunde gâfâind și adoarme

eu mai rămân o vreme treaz și ascult cum se dărâmă șura

 

astăzi am plecat din spital

hai mă să-ți spun ceva mi-a șoptit

nu vin dudule că tu vrei să mă muști de ureche

îi un secret hai încoace

nu vin ia-l cu tine acolo unde mergi

râde

 

 

hai să murim puțin prin spitale

 

cu privirile ațintite spre ușa salonului

pe-acolo intră doctorul cititorul buletinelor de analize

aducătorul de vești hotărâtorul sorților noastre

pe-acolo intră asistenta aia tâmpită care urlă la tine când îți sparge vena

ohooo

pe-acolo intră vizitatorii cu plasele lor colorate din care scot veseli tot felul de bunătăți

ți-am adus spun ei ți-am adus ți-am adus și ți-am mai aduuus

 

uneori noaptea

ușa se trântește de perete și infirmiera cu respirația întretăiată

împinge în salon căruciorul cu un pacient internat la urgență

un fel de nou-născut pe care îl spală frumos

îl îmbracă în pijama curată îi așterne patul

tot personalul de pe secție se adună în jurul lui va fi bine domnule x

va fi bine uite ce colegi frumoși aveți

și noi zâmbim cu buzele crăpate

 

dimineața

într-o ședință scurtă dar bine organizată

hotărâm de obicei în unanimitate

să mai murim puțin prin spitale

 

pacientul internat azi-noapte

încearcă fără succes să ajungă la telefonul care sună de câteva minute

nu-l ajută nimeni

prea mișto melodia

 

 

urc bulevardul republicii cu cinci kilometri la oră

 

voi știți câtă nebunie pot înghiți ochii unui cal?

 

urcăm împreună bulevardul republicii cu cinci kilometri la oră

din pieptul bătrânului țigan ies aburi amestecați cu fum

să știți că mie-mi plac țiganii ce dacă-s oameni

de fapt pentru ei să fie oameni e o pedeapsă

ar fi putut primi chipurile unor lucruri mult mai frumoase

poate că atunci când lovesc metalul de-asta lovesc cu atâta ciudă

poate că atunci când plâng de-asta cântă

poate că de-asta-mi zâmbește țiganul între două flegme aruncate pe asfalt

 

în spatele meu șoferi înnebuniți mușcând din claxoane

i-aș opri pe rând să-i întreb unde dracu se grăbesc

ei nu văd cu ochii lor cum calul ăsta galben și slab ca moartea

poate oricând să se transforme într-o oglindă retrovizoare

în care dumnezeu urmărind circulația să spună fiecărei depășiri nu

și nu-ul să lovească inima

băă voi chiar nu vedeți calul?

unde mergeți?

 

urc bulevardul republicii

singur

e seară

lângă bazinul olimpic pe dreapta nici o mașină de poliție

doar câmp cât vezi cu ochii

și cai

pe care nu-i poate număra nimeni

 

 

ras poetica

 

la grădina zoologică din mureș

cușca poeților e goală

unde-s ăștia întreb omul de serviciu

care curăța cu brișca aerul dintre gratii

de cuvintele stricate și versurile nereușite

ale foștilor locatari

 

păi

pe ultimul

unu mic și pricăjit

da harnic

l-au dat ca supozitor elefantului

că prea se chinuia ăla

și i s-a făcut milă domnului director de el

 

de poet

 

nu domne de elefant

 

aha

 

da de ce întrebi

nu cumva…

 

nu

 

 

pauză de mască

 

și ce dacă nu s-a mai inventat nici o culoare

cum le-au primit ochii noștri la început așa le vom avea până la capăt

muzicienii repetă aceleași note

euclid ne-o trage din fragedă pruncie până în măduva ochilor

 

într-o zi se va scrie despre ultimul om care a iubit vreodată

nu va citi nimeni

noi ne-am născut poete ca să vedem apusul

 

nimeni nu a spus nimic niciodată într-un limbaj viu

totul s-a terminat în ziua a șasea

în cea de-a șaptea zi s-a tăcut ca la înmormântare

 

amestecăm cuvintele în speranța că vom spune alte lucruri

decât cele spuse degeaba până acum

 

războaie mondiale auschwitz hiroshima romeo și julieta nobel pentru pace

naștere moarte sex dragoste copil bătrân trădare viață sănătate boală suferință

noi și animalele din noi

tautologie peste tautologie peste tautologie

sărman babel contemporan

 

prea multe întâmplări negre după golgota

 

câștigă cel care găsește ieșirea

din nenorocita asta de capsulă

mai am unghii poete

unghii puternice

ca un om viu

 

 

de zece ori pe săptămână e mult

 

spui nu

râzi

altă cifră nu este

de zece ori pe săptămână e un început

de-asta spui nu

de-asta râzi

te oprești din citit

ce carte e asta

povestea unei flori

care și-a împrăștiat petalele

dincolo de limita admisă

ce cărții scrii și tu

mai bine desenează-mi ceva

cu degetul pe limbă

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral