Poeme

Dragoș Niculescu Publicat la: 10-03-2017

Când păsările zboară jos

 

Era într-o vreme când păsările zburau foarte jos,

aproape la rasul copacilor, iar până și dispariția unei

monezi de pe fundul fântânii publice îmi crea o stare

de vomă și de masivă debusolare.

Mă așezam la câte-o masă afumată, de sfert de secol

și începeam să beau răcoritoare, ca să îmi mai trag sufletul.

Nu beam alcool sau, mai bine spus, băuturi alcoolizate,

căci acestea, băute la diferite ocazii, îmi oboseau

organismul sensibil.

Prin fața mea defila aceeași lume descleiată,

lipsită de însemnătate, cu comunicări succesive, cu același mers

omenesc aproape automat, regulat, fără de care păpușile acelea

n-ar fi putut înainta din punctul A către punctul B.

Se întâmpla să mai cadă niște bătrâni în fața mea,

la o oarecare depărtare și, până să mă ridic, vedeam cum

pălește o lumină electrică în băcănie, deși era în plină zi

și nu era aprinsă nici o lumină.

Și atunci mă cufundam în mine și mă întrebam ce dracu’

caut eu în orașul ăsta gelatinos, uzurpator de energii

vitale, lipsit de orice fel de perspectivă, în care existențele

nu sunt decât niște biete fantome într-o scenografie extrem

de serioasă, tragică, înșelătoare.

Nu găseam nici un răspuns, și atunci cumpăram un buchet de flori,

mă sculam de la masă și, oprind o birjă, comandam: „La gară!”,

deși acolo, într-un fel de periferie a orașului, nu așteptam

niciodată pe nimeni să vină și nici să plece.

 

Prezumția de nevinovăție

 

Cu răbdarea crestată în somnul tăios al frunzelor,

cu testamentul ascuns sub ultimul butoi

al cramei mănăstirești,

mă gândesc să inventez ninsoarea mecanică,

mă gândesc să dorm o vreme pe niște cuie de levănțică,

până se va pensiona și miliardarul care muncește

benevol în farul de la țărmul mării,

până se va muta cățelul în pălăria lui Jan Steen.

Nu-ți bucura imaginația cu râsul deșănțat al servitoarelor,

untura nu se mai folosește de mult la unsul roților universului,

iar tractoarele s-au dezvățat să mai asigure ordinea

printre filele cărții de omagii.

Mai bine alungă musca din nările Sfinxului,

mai bine descoperă vreun secret al umanității

printr-un pod colbuit,

fiindcă zilele oricum scârțâie ca niște viori ologite,

fiindcă oricum la „Alimentara” ultimii gestionari

joacă de douăzeci și șase de ani cărți

și nu dau semne de oboseală.

A mai îmbătrânit piticul din statuie, tușește mai des

și lumea zice că Mihai Viteazul dă semne de înzdrăvenire,

acum, când pe sub poduri se-ntind șuncile la uscat,

când poți fi sigur că tramvaiul cu pene de struț

rămâne calea cea mai sigură către o bătrânețe liniștită.

 

 

Orașul pustiu

 

Nu te mai văzusem de mult și te-am zărit deodată

mergând pe străzile orașului pustiu în picioarele goale.

Era cald, tu îți țineai pantofii în mână,

iar eu te-am zărit din spate și te cunoșteam atât de bine,

încât părul, corpul și mersul tău îmi făceau inima să bată

ca în preajma unei iubiri unice, explodând în jerbe

de lumină în toată ființa mea.

Ferestrele caselor aveau storurile trase.

Locuitorii orașului stăteau ascunși după draperii.

Probabil vorbeau, probabil tăceau sau ascultau acele

nesfârșite concerte de muzică simfonică.

Erai doar tu, în picioarele goale, pe străzile pustii.

 

Am mers în spatele tău până departe.

Ai ieșit din oraș, ai luat-o pe câmp și, cum te vedeam

din spate înaintând prin iarba înaltă și verde,

îmi păreai o făptură aproape sălbatică, ajunsă acolo parcă

de nicăieri.

Te-ai oprit, ți-ai ridicat un capăt de rochie, l-ai prins

în cordonul de la mijloc. Am continuat să merg în spatele tău,

să mă apropii și, când am ajuns la câțiva pași de tine, ți-am spus:

„Cunosc o buturugă frumoasă în pădurea aceea din față,

o buturugă mare, pe care ne putem așeza și ne putem odihni,

tăcea sau vorbi până la apusul soarelui, când va trebui să facem

calea întoarsă”.

Tu te-ai oprit atunci, apoi te-ai întors, iar eu am încremenit…

În fața mea, privindu-mă, era o femeie bătrână și urâtă,

cu un chip ridat și pământiu, cu mâna tremurândă…

Ea mi-a spus, cu un glas răgușit:

„Nu, buturuga pe care o știi nu mai este de mult în locul

din luminișul acela. Poate că nici pădurea nu mai este

și ceea ce se vede în fața noastră nu e decât închipuirea

acelei păduri în care am intrat de atâtea ori și ne-am ascuns

în răcoroasele ei întunecimi. Spune-mi”, mi-a mai vorbit

femeia aceea bătrână, „eu nu merg mai departe, mă opresc aici.

 

O să mă însoțești, pe drumul de întoarcere, până la orașul acela

pustiu?”

Am stat o clipă amețit, în tăcere, apoi i-am putut vorbi:

„O să te însoțesc. Orașul acela, în care nu vom auzi nici o șoaptă,

va rămâne de astăzi unul plin de amintiri fără răspuns…”

 

 

Oamenii singuri ai lumii

 

Aveți grijă de oamenii singuri ai lumii,

fiindcă ei, într-adevăr, cunosc taina singurătății,

lor le sunt iertate multe pe pământ și în cer,

lacrima lor miroase a sfințenie,

iar icoana lor, ce încă se săvârșește,

va fi un grăunte de lumină care va lucra și pentru alții.

 

Aveți grijă de oamenii singuri ai lumii,

căci oamenii singuri sunt cei mai singuri dintre cei care

viețuiesc, ei când mută o piatră cu mintea și cu sufletul

nu cer ajutor nimănui, ei când uită mirosul dimpreună al florii

îl uită fără grija amintirii, îl uită ca pe un fel de uitare temeinică,

ca pe o datorie care sângeră din adânc.

 

Aveți grijă de oamenii singuri ai lumii.

Frunzele pe care le vedeți căzând din copaci

nu sunt altceva decât acoperământul cald al sufletului lor,

fulgii albi ai iernii nu sunt altceva decât acoperământul

cald al sufletului lor, stropii grei și binecuvântați ai ploii

nu sunt altceva decât apa cu care sufletul lor va putea da

mărturie despre greutatea în sine a marelui adevăr.

 

Aveți grijă de oamenii singuri ai lumii,

căci va veni vremea când ei nu vor mai fi

și odată cu ei va muri frumusețea dureroasă a singurătății,

iar pe pământ nu vor mai rămâne decât oamenii nesinguri,

cei care își vor căuta alinarea în solitudinea unor pustiuri

de neînțeles, de neatins și vor striga să se întoarcă

printre ei aceia care, murind cu spor în fiecare zi,

au înțeles că aceasta înseamnă o răsplată,

o mare și neasemuită răsplată.

 

 

Provizoriu

 

În patul cu speranțe plouă din cer mirese

și stă cu lumânarea aprinsă un zevzec,

se-mpart gogoși cu urdă pe strada Zece Mese,

amantele de beznă se-ndrăgostesc sub bec.

 

În câte-o dimineață răsună veșnicia

ca un oracol hâtru și îmbuibat cu vin,

din catifeaua minții abdică laș pruncia

și-atunci nevasta tristă se-ncurcă c-un vecin.

 

Adu-ți deci lampa veche și niște mere coapte

cât timp îți porți ficatul ca pe-un pământ de flori,

vor anii triști s-o șteargă pe fluviu, într-o noapte,

în bărci cu lăutarii cântând ușor din viori.

 

Dezleagă depărtarea, aprinde foc de vreascuri,

tu, cavalerul tristei figuri de semizeu,

căci și-au pierdut arhangheli condurii printre teascuri

tot bătucind lumina din boabele de seu.

 

Azi, de exemplu, crește fasolea din morminte,

mâine, la ora asta, va dănțui un cal,

contemporan, haiducii mai fumegă prin flinte,

iar decât altul, unul e totuși mai egal.

 

Să ne prefacem singuri, căci rana e în toate,

dorm prinții amăgirii pe oasele din turn,

a mai rămas cu dinții să muște din abate

vreo nubilă fecioară cu sânge taciturn…

 

Ce vremuri schimbă cheia și pescuiesc drapele!

Parcă mai ieri făina o tot schimbam pe gaz…

Fii tu deci paratrăsnet la cioburi mari de stele,

când hoți de ghindă țara o vând pe-un blid de praz.

 

Eu unul merg la Troia, să vând acolo fluturi,

trimiteți-mi rădvanul când vreți să mă întorc,

miros în vânt istorii și mă-nfășor în scuturi

pe lumea ce se-nchină la căpățâni de porc.

 

 

Rațiunea suficientă

 

Când se mai lasă chiciuri pe Domul din Veneția,

citesc un rând de proză întreg din Petru Creția,

în timp ce proletarii tot dau să se unească

la un iaurt și-o chiflă pe strada Armenească.

 

Aud de dimineață că s-a-mbătat subreta

și că e zarvă mare în toată opereta,

au acuzat-o semeni precum niște jivine,

când ea de fapt azi-noapte a chefuit cu mine.

 

Ce liniște-i de-o vreme la fabrica de cuie!

Mai trece doar un tânăr, prin spate, cu-o duduie,

își mai usucă rufa pe sârma nemuririi,

pe la apus de soare, vreun înger al iubirii.

 

Tot dau să se-ntâlnească bogații cu săracii,

dar popi le stau în cale ca să alunge dracii.

Ah, Doamne, cât e viața de crudă și perversă!

Un tren s-a-ntins o clipă să doarmă pe traversă.

 

Deși avem cu toții origini sănătoase,

ne mai ascute viața în lupta dintre clase,

ne mai trăsnește-n frunte sfinția, busuiocul,

ne mai reduce pulsul femeia cu ghiocul.

 

Și-atunci ne facem patul în fân, sub ochi de stele,

să ne fixăm speranța o lună-ntre atele,

dar după-aceea suflă iar răul pe sub ușă

și dintr-odată focul se-aprinde în păpușă.

 

Nu-i însă vreun pericol, cât credem încă-n Grație,

frontierele iertării au turnuri de-observație,

e drept că mai apasă o stare de-ndoială,

dar zeama verzii scoate și beat, și mort din boală.

 

 

Rămășag

 

Doar știți că-n urbea noastră sunt cel ce vinde fluturi

și-mparte blând norocul purtând mănuși și frac,

în timp ce răposații săraci sunt luați la șuturi,

în timp ce mic-burghezii rod la covrigi cu mac.

 

Mă spovedesc când popa nu mai visează dame,

sparg ușa fericirii cu praf de pușcă vechi,

parcă deprind născutul din preafrumoase mame,

care se pierd prin lanuri de grâu perechi, perechi.

 

Și toate-acestea fiindcă se-ntâmplă să mai intre

cu ciocu-n pânza lumii vreun corb sentimental,

cu ceai de anghinare să se panseze-n vintre

vreun decăzut de înger pe-un pat alb de spital.

 

Doar Dumnezeu, săracul, mai dă în cartea vieții,

pe-aici cei sinceri umblă cu chinta mică-n băț,

se-mpușcă raza lunii în faptul dimineții,

din cârciumă, nici caii de la tramvai n-au hăț.

 

Mai adunați în pungă polenul nemuririi,

căci nu se știe mâine ce va mai fi și cum,

mai dați un ban ‒ pe cuie încă mai stau fachirii

și-autostop mai face câte-o fantomă-n drum.

 

Când dau și eu să fluier, pocnește fericirea

și, înjurând de mamă, plec ca să spăl statui,

dar când ajung acolo, ce mare mi-e uimirea:

cică e-n „fără plată” și azi statuia nu-i.

 

Hei, tu, care pe pâine întinzi untura milei,

tu, osul cel molatec al vreunui zavergiu,

că-i roz-muștar sau galben, pe șobolanul zilei

pune pariu, că altfel, nu ieși din iarnă viu.

 

 

Proaspăta ninsoare

 

Te iubesc, când ninge, ca pe-o înserare,

Te iubesc, când ninge, ca un om de nea,

Plouă pe noi fulgii ca-ntr-o sărbătoare

Și lumina iernii cade dintr-o stea.

 

Ninge fără grabă, cu răbdarea ceții,

Parcă alb pământul vrea să fie-n veci

Pentru noi, străjerii preacinstiți ai vieții,

Care-o să ne facem prin omăt poteci.

 

Te-a adus ninsoarea fără nici o veste,

Te-ai întors cu fulgii ca de nicăieri,

Tu, durere veche, greaua mea poveste,

Adormită-n șoapta marilor tăceri.

 

Poate că ne ninge peste amintire,

Poate că ne ninge ca de început,

Poate că se-așază ca pentru-o zidire,

Într-un vast imperiu, alb, curat și mut.

 

O să ne tot poarte sănii îmblănite,

Cai vor scoate aburi calzi printre nămeți,

Și-or mai fi colibe, poate, părăsite,

Pînă-n faptul unei albe dimineți.

 

Sub covorul iernii, un oraș apatic

Vom lăsa în urmă fără de regret,

Ca pe-un zbor al spaimei, frânt și singuratic,

Ca pe-o răstignire albă, de concret.

 

O să-ți scriu pe-un bulgăr că mi-ai fost departe,

O s-aprind cald focul, eu, care sunt frig,

O să-mi spui că viața nu e totuși moarte,

O să-ți spun: „Și-acuma eu de fapt te strig…”

 

Și apoi va ninge, și va ninge iară,

Ca un semn de bine, rece, ne-nceput,

Peste-o uriașă, hibernală gară,

Unde prima oară ne-am fi cunoscut.

 

M-ai durut o vreme, pe-un uscat de lume,

Azi te iert cu albul care cade blând,

Nu mai e nevoie nici să-ți spun pe nume,

Căci te chem cu fulgii, te sărut tăcând.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral