Poeme

Radu Vancu Publicat la: 10-03-2017

O Cola la Kranevo

 

Dobre vecer, „meștere al fulgului de zăpadă”, și al

fulgilor de sare de pe pielea arămie a adolescentelor

bulgăroaice de la Kranevo, și al fulgilor de sare din

saramura bulgărească, și al tuturor fractalilor, bulgărești

sau nu, văzuți sau nu, trecuți vreodată prin unda

gravitațională a inimii sau nu. Dobre vecer.

 

Îți scriu din căsuța asta murdară din Kranevo, de pe

malul Mării Negre, cea mai jegoasă casă în care

am stat vreodată, dar în care dorm, în patul de lângă

mine, copilul & femeia cei mai curați. Dacă-i

adevărat că stai în inimile noastre, bănuiesc că

știi cum e. Și cred că știi cum e și să scrii scrisori

la care nu ți se răspunde. Și la care te prefaci că

nu ții să ți se răspundă. Deși ai muri crucificat ca să

ți se. But wait, tu chiar ai făcut-o. Vorbesc de funie

în casa crucificatului. But wait, am și eu funia mea.

În fine, suntem amândoi două drama queen, știm despre

ce-i vorba, să trec mai departe.

 

Adică să revin – îți scriu, ziceam, din căsuța

cea mai jegoasă & curată. Lichefiat, dar cu

Cola congelată lângă. Și cu, aproape sigur,

un fel de suflet. Mă întreb ce îți e ție Cola, ce

îți e ție suflet. Poate că fiul tău dormind. Poate

chiar fulgul de sare din buricul adolescentelor.

Cine te poate ști. Beau din Cola, să supraviețuiesc

totuși acestei scrisori, îmi trag sufletul (dacă

suflet o fi fiind) și revin:

 

Cred că ești cam singur, maestre al fulgilor & al

undelor gravitaționale. Cred că ai rămas și fără

Cola congelată. Și că ți-ai făcut o casă în care jegul

i-a acoperit cu totul pe cei câțiva curați care dorm, încă

luptând să respire, încă zvâcnind din pumni în vreme ce

visează. Cred că habar n-ai ce visează. Și poate că nu-ți

mai pasă. Te înțeleg perfect. Aș bea o Cola cu tine

& ți-aș explica. Nu dispera. O s-o bem cândva,

îți promit. O să înțelegi atunci totul. Sau aproape.

 

Cam atât. Țineam să-ți scriu cum îi scrii unui

prieten pe care-l știi singur & te simți cumva

vinovat de singurătatea lui & îi scrii o chestie

patetică la care știi că n-o să răspundă niciodată

& nici nu îi va transforma singurătatea într-o

Cola din congelator, acoperită de fulgi de gheață

lucrați cu migală de un maestru maniac & atotputernic

& aproape înnebunit de singurătate.

 

Tastele laptopului sună prea tare, risc să trezesc

ce mai e curat prin casa asta. Plus că mi s-a topit

gheața de pe Cola, maestre al fulgilor de gheață de

pe Cola. Cum s-au topit atâtea inimi când le-ai scos

din congelatorul lor. Să nu sentimentalizăm, însă.

Voi da eu Cola aia, tot eu voi face conversația,

simțindu-mă ușor vinovat pentru tine, cum ziceam.

 

Până atunci, salutări din Kranevo, de lângă Balcic,

unde fulgul de sare e lucrat mai fin decât cel de

gheață, parol. Am fugit. Te îmbrățișez, al tău, Radu.

 

 

Mic manual de rezistența materialelor

 

Bonsoar din nou, „meștere al fulgului de zăpadă”, sunt minus

26 de grade în Sibiu, încerc cu toată bunăvoința să îți

admir arta cu care ai meșterit la fulgul de zăpadă

căzând peste pământ în slow motion (asta fiindcă ai

meșterit ca un instalator polonez meseriaș și la

constanta gravitațională), dar la minus 26

frumusețea e grea, mai grea ca gerul,

în orice caz. Chiar și a Ta,

no offence.

 

Frumusețea e o chestie de rezistența materialelor,

îmi spun în barba înghețată, trăgând după mine

chitara Kepma & pe Sebi. Care nu se plânge

(Sebi, vreau să zic) de lumea Ta de -26°.

Copiii sunt materiale cu rezistență mai mare,

nu știu dacă așa voiai, dar așa ți-a ieșit,

după cum vezi. Dacă îngerii au făcut asta pe la

spatele tău, atunci bravo lor. Sau slavă

lor, cum s-o fi

spunând.

 

„Știi de ce mi-e frică să fiu singur?”, mă

întreabă deodată, numai aburi în jurul

guriței & obrajilor mușcați de gerul Tău.

„Fiindcă atunci simt că au murit toți

pe care-i iubeam.” Până și aerul înghețat

de deasupra lui a tresărit, până și

Cibinul înghețat a scârțâit

ca o coardă de chitară Kepma. Sper,

pentru binele Tău,

că și Tu.

 

Râd, ca de o prostioară de copii mici, îl

trag de mână, „hai, că înghețăm

pe drum cu aiurelile tale”. Ai pierdut

cam mult timp cu meșteritul la

constanta gravitațională. Și poate chiar și

la fulgul de zăpadă. Bravo îngerilor

că au mai corectat ce se putea,

bravo inimii & copiilor că rezistă.

Dacă ai fi avut atunci pe lângă Tine

un manual de rezistența materialelor

sau un copil cu obrăjorii degerați

tocmai luat de un curs de chitară,

ar fi fost cu totul altceva.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral