Academia și hedonofobia

Cosmin Ciotloș Publicat la: 10-03-2017

Lucru regretabil, rareori se discută în presa culturală de la noi despre edițiile de Opere purtând girul Academiei Române. De la Eminescu și Caragiale până la Ștefan Bănulescu și Sorin Titel, destui clasici mai vechi sau mai noi au beneficiat de formatul distins, de tip Pléiade, bine îngrijit filologic și tipografic. Nu e locul pentru temenele și acolade. Meritele colecției sunt evidente. Și tocmai pentru că sunt așa, cred că mă pot referi fără precauții la ceea ce consider că ar fi scăderile celei mai recente apariții. E vorba despre o antologie a literaturii de avangardă românești, întocmită de unul dintre specialiștii consacrați ai acestei nișe (Avangarda românească, antologie, studiu introductiv, cronologie, referințe critice și note de Ion Pop, postfață de Eugen Simion, Academia Română, Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2016).

 

Sigur că intersecția dintre incartadele mișcării de avangardă și olimpismul academic e una surprinzătoare și că, pe cale de consecință, va fi salutată de mulți ca atare. Cumva ipocrit, totuși. A trecut aproape un secol de la finalul avangardei istorice, timp în care totul a fost studiat, asimilat, domesticit. Insurgența reală a membrilor ei (de tip Bogza sau Victor Valeriu Martinescu) a fost pusă sub lupa unor cercetători dintre cei mai cuminți. Clamatul curaj al unei asemenea inițiative conține așadar exact atâta temeritate cât mister conține faimosul secret al lui Polichinelle. Apariția ține mai degrabă de normalitate și n-are de ce să suscite vreo explozie de entuziasm. E bine că o atare carte a apărut acum. Și punct.

Nu discut selecția. Cazurile-limită au, în orice antologie, rostul lor: acela de a conferi personalitate unei opțiuni.

Mai bine am lua aminte la scepticismul cu care editorul ia cu dreapta ceea ce tocmai a oferit cu stânga. Cum avangarda n-a dat mari scriitori, scrie acesta din urmă negru pe alb în postfață, o vom trata paușal. Iată cum cel care teoretiza spectaculos „întoarcerea autorului” neglijează astăzi tocmai „autorul”. Și, împreună cu el, acea instanță care, pentru partizanii estetismului critic, e fundamentală și suverană: individualitatea creatoare. De ce o ediție Tzara? De ce o ediție Voronca? De ce una Gellu Naum? Mai curat, afirmă Eugen Simion, e să-i punem pe toți laolaltă și să așezăm grămada undeva la poalele soclului celor patru majori: Arghezi, Bacovia, Barbu și Blaga. Nu intru în dispute de gust, dar judecata e, în chip funciar, nedreaptă. Se simte în vibrația ei o ușoară indispoziție și un vag autoritarism.

Și mai nepotrivită mi se pare, în aceste condiții, îngăduința extremă, abulică aproape, de care dă dovadă Ion Pop. Ca expert, ar fi avut nu doar dreptul, ci și obligația de a pleda cauza propriului obiect de studiu. Nu neapărat printr-o reacție polemică, de o fermitate urbană, dar măcar printr-o pledoarie implicată, vie, inteligent promoțională. În locul ei, prefațatorul preferă să rostogolească un discurs sufocat de propria obiectivitate, perfect atonal, de un democratism al emoției profund ancombrant. Nu se simte, îmi pare rău s-o spun, că avem de-a face cu un studios împătimit al avangardei, ci doar cu un bun cunoscător al ei. Care, întrebat fiind, răspunde corect și tern, ferindu-se să delimiteze, pentru că asta ar însemna să discrimineze. Când enumeră contribuțiile analitice (destul de numeroase în timpul din urmă), selecționerul uită că e totuși un senior, că părerea lui contează și, pacifist, le dă dreptate tuturor. Și celor mari, și celor mici, și criticilor veritabili, și celor nesemnificativi. Când trebuie să formuleze un argument final, adică forte, Ion Pop repertoriază filiațiile recente (de la onirici la optzeciști și de la optzeciști la fracturiștii lui Marius Ianuș) ale avangardei. E cea mai puțin credibilă dovadă a fiabilității și, sub raportul construcției logice, cea mai fragilă. Și este așa pentru că, de obicei, recursul la acest tip de argument trădează o poziție defensivă. Îi găsim lui Depărățeanu meritul de a-l fi premers pe Eminescu, iar lui Bujoreanu pe acela de a fi orbitat în jurul unei scene caragialești, dar asta fiindcă avem de-a face, în ce-i privește, cu autori de mâna a doua, pierduți în amatorismul postpașoptist. Mă îndoiesc însă sincer că există cineva (începând chiar cu profesorul Pop) care să le rezerve avangardiștilor noștri un asemenea statut ancilar.

O ultimă remarcă, mai degrabă tristă decât malițioasă: de vreme ce prezenta selecție are egida unei instituții normative, cum e Academia Română, n-ar fi fost oare o idee inspirată ca un redactor bine școlit să elimine puzderia de erori de punctuație din aparatul critic însoțitor? Și în primul rând acele virgule care cad de prea multe ori exact între subiect și predicat?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe