Victimă, călău, ură și adorație

Dana Țabrea Publicat la: 10-03-2017

Pe muchia fragilă ce desparte ura de adorație și admirația de resentiment, pot apărea relații toxice, susținute de asemenea sentimente contradictorii, succesive sau chiar simultane. Monodrama La ordin, Führer! scrisă de autoarea austriacă Brigitte Schweiger și transformată de regizorul Mihai Măniuțiu în spectacol, având caracter autobiografic (bunica scriitoarei a murit într-un lagăr de concentrare), investighează frenezia care a cuprins mințile oamenilor odată cu apariția hitlerismului.

 

Ca o caracatiță cu mii de tentacule, totalitarismul fascist a exercitat o fascinație incredibilă asupra tinerilor. Împărtășind destinul celor care-l priveau pe Hitler pe furiș, aproape divinizându-l, protagonista (Maia Morgenstern) ajunge să aibă un rol în sistem, supravegherea celorlalți deținuți, devenind o rotiță minusculă în marele mecanism, uitându-și condiția, nedreptățindu-i din adorație naivă pe cei asemenea ei, servind Führer-ul adorat.

Protagonista se maturizează în lagăr. Scenariul circular începe și se încheie cu mărturisirile inițiale, marcate de propoziția „Am înflorit în lagăr”. Traumele copilăriei, venerația față de Führer, descumpănirea atunci când originile îi sunt divulgate și blamate se amestecă într-un creuzet, rezultând o subtilă asociere de emoții copleșitoare, contradictorii. Dragostea și ura, admirația și dezamăgirea, adorația și disprețul sunt câteva dintre stările contradictorii cărora Maia Morgenstern le dă curs prin întruchiparea personajului său. O sclipire aproape nefirească a ochilor și o excelentă coordonare a mișcărilor reprezintă instrumentele cu ajutorul cărora actrița gestionează raportul fragil dintre dragoste și ură. Ea se lasă pe mâinile coregrafei Andrea Gavriliu, iar rezultatul e unul spectaculos: domină scena prin prezență, are un moment de imponderabilitate surprinzător executat, se alătură dansatorilor de grup și e incredibil de performantă în mișcarea scenică.

În ceea ce privește elementele spectacolului, montarea reprezintă una dintre cele mai închegate construcții, cu un personaj colectiv (dansatorii) care se prelungește, prin mișcări ferme, ritmice, la unison, în decorul (realizat de Adrian Damian) din cadre metalice, ușor manevrabil și foarte funcțional, schimbându-și forma și poziția în funcție de moment. Coregrafia semnată de Andrea Gavriliu îmbină gesturile simple cu cele elaborate, mișcările naturale cu cele încărcate de subtilitate; pe alocuri, e vorba despre o coregrafie pantomimică, sugerând situații întregi prin intermediul gesturilor și al mișcării scenice. Liantul dintre dansatori este impecabil, cu o sincronizare perfectă, ce denotă foarte multe repetiții, exerciții nenumărate, multă voință și stăpânire de sine din partea celor aleși să facă parte din personajul de grup (studenți în anul III la Actorie, dar și absolvenți). Muzica recognoscibilă este adecvată scenariului de lagăr, incitând spectatorul să trăiască măcar în proporție de 1% sentimentele contradictorii resimțite de protagonistă. Febrilitatea care a cuprins mințile tinerilor este redată prin mijloace opuse și complementare: pe de o parte, mișcările dansatorilor au o anumită cadență, aducându-i la un numitor comun, omogenizând masa adoratorilor Führer-ului, iar, pe de altă parte, muzica antrenantă reușește să destrame mirajul normei, rechemând în joc o dezordine fără de care totul ar fi pierdut.

Spectacolul e un one-woman show complicat de prezența personajului colectiv, o mostră de teatru-dans având la bază un concept puternic, incredibil de fluent, susținut de dansatori. La un moment dat, protagonista renunță la costumația neutră, la griul dominant în vestimentația tuturor, în schimbul unei rochii feminine și al rujului roșu aprins. E momentul ce marchează clar opoziția dintre miraj și realitate. În același timp, dintre opresor și oprimat, dintre omul care încearcă să își depășească condiția, pariind pe un idol greșit, dintre călău și victimă, dintre rațiune și simțire, propria conștiință putând deveni, după caz, victimă sau agresor. Cine nu se poate ierta pe sine nu îi poate ierta nici pe ceilalți. Iar cine a adorat idolul greșit ajunge să îl urască, dar să se urască și pe sine în egală măsură. Femeia, care a crescut și s-a maturizat în lagăr, are sclipiri delirante în ochi. Fenomenul adorației față de Führer, explorat aici prin mijloacele spectacolului, merită o atenție sporită și atente investigații teoretice.

De ce este omul singurul animal capabil să își adore călăul până la crimă, ajungând în cele din urmă, dacă are suficient timp la dispoziție, să nege relația toxică, dezvoltată cu opresorul, prin resentiment?

 

La ordin, Führer! de Brigitte Schwaiger

Regia: Mihai Măniuțiu

Distribuția: Maia Morgenstern, Alexandra Dușa, Valentin Oncu, Raluca Radu, Ștefania Misăilă, Nadina Cîmpianu, Bogdan Ujeniuc, Cătălin Mocan, Sânziana Pintean, Mihaela Ceaicovschi, Monica Pop, Alexandra Cheroiu, Claudia Moroșanu, Bogza Cristina, Vlad Marin, Corinias Caraba, Iuliana Danciu, Andreea Jurj, Andrei Gîjulete, Bogdan Sălceanu, George Olar, Theodor Gabăr, Andrei Han, Alex Macavei, Raluca Muntean

Coregrafia: Andrea Gavriliu

Decorul: Adrian Damian

Costumele: Claudia Castrase

Muzica: Șerban Ursachi

Light design: Lucian Moga

O producție a Teatrului „Aureliu Manea”, Turda, 3 octombrie 2016, IIC, prezentat în cadrul FNT 2016

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe