Momentul bilanțului sau începutul crizei sistemului românesc?

Cosmin Popa Publicat la: 10-03-2017

Începutul anului 2017 a fost foarte departe de așteptările celor mai mulți dintre noi. Bucuroși pentru câștigarea alegerilor de partidul care vorbește cu multă convingere despre binele „celor mulți”, dezamăgiți de prezența la vot submediocră și de comportamentul haotic al partidelor de dreapta sau doar indiferenți, toți am fost șocați de felul în care PSD și-a devorat victoria de la ultimele alegeri.

 

Incapabilă să se articuleze în Parlament, rolul opoziției a fost preluat de stradă, în care au coborât toate segmentele societății, pentru a pune capăt felului în care s-a făcut și încă se mai face politică în România. Reacția majorității populației, spiritul care a dominat recentele proteste ne îndreptățesc să credem că a venit vremea unui bilanț, cel puțin provizoriu, al evoluției politice a țării de după 1989.

Prima și cea mai importantă dintre vești este că societatea românească s-a maturizat, dezvoltându-și destui anticorpi pentru a lupta cu cel puțin o parte a bolilor care o bântuie de zeci de ani. Pentru prima dată, Bucureștiul, Clujul, Timișoara nu au fost singure atunci când s-au ridicat. Iașul, cea de-a treia capitală a țării, Bacăul, Reșița, Aradul, Oradea, Focșaniul, Galațiul și chiar Alexandria, dar de fapt aproape toate orașele le-au urmat îndeaproape și cu o hotărâre egală. „Colectivul” a fost un spasm al suferinței și furiei generalizate, în care emoția a jucat un rol capital, dar ceea ce s-a întâmplat după 1 februarie începe să capete forma unei reacții de sistem, ce are toate șansele să se declanșeze din nou atunci când situația o va cere. Mai important și tot pentru prima dată, reacția internă la arbitrariul puterii a fost cea care i-a determinat pe atentatori să renunțe, și nu presiunile externe ale celor din UE sau NATO. Ele au însoțit mai degrabă reacția internă și au fost exercitate într-o formă mult mai diplomatică în comparație cu anii trecuți. Doar mutând temeiurile democrației românești în interior, sprijinind-o pe cei care îi dau viață zi de zi, ea poate să-și îndeplinească menirea. Un regim cu adevărat democratic nu se poate construi având la temelie presiunile externe. Mai devreme sau mai târziu, intervenția străină, oricât de generoase ar fi mobilurile care stau la baza sa, va fi percepută ca o încercare de colonizare pașnică, iar ideea democratică va fi atunci ușor de compromis. Exemplul Rusiei lui Putin este mai mult decât grăitor.

Partidului care a câștigat puterea, căci sateliții săi din Parlament nu sunt decât reflexii deformate ale acestuia, evenimentele ultimelor luni trebuie să-i dea mult de gândit. Senectutea, ignoranța și teama au fost și încă sunt principalele izvoare care mai alimentează Partidul Social Democrat. A venit însă vremea ca Dragnea și fidelii săi să afle că senectutea nu este similară cu naivitatea sau cu prostia. Nu-ți trebuie acces nelimitat la întreaga gândire politologică sau abilități nemărginite în ale societății informatizate spre a-ți apăra buzunarele atunci când mâini străine și lungi caută să cotrobăie în ele. Pensionarii, categorie pentru care partidele românești tradiționale au făcut o obsesie, nu mai sunt oamenii care tocmai au ieșit din bezna comunismului. Cei mai mulți dintre ei aveau în decembrie 1989 în jur de 40 de ani, vârstă ideală pentru a înțelege sensul și motivațiile multora dintre evenimentele care au marcat România ultimului sfert de secol. Cine a fost măcar o dată în stradă pentru a rezista a înțeles foarte limpede acest lucru. Ignoranța și teama, programatic și intens cultivate de acest partid, nu sunt nici ele constante liniare ale societății românești. Prin forța împrejurărilor, ele sunt combătute de experiențele directe ale milioanelor de truditori care au plecat în străinătate, de pătrunderea impetuoasă a noilor tehnologii comunicaționale și de necesitățile obiective de adaptare la o economie care se rafinează pe zi ce trece. Pe cale de consecință, tradiționalul bazin electoral al social-democraților se îngustează constant, din motive obiective.

La fel de importat de înțeles este și pentru agențiile care combat corupția că lupta lor trebuie să se desfășoare cu respectarea regulilor democratice. Dosarele trebuie bazate mai mult pe dovezi și mai puțin pe denunțuri și interceptări, ale căror stenograme sunt puse în circulație publică selectiv, iar destinele publice ale celor vizați nu trebuie distruse, dacă vinovăția lor nu a fost dovedită și sancționată de instanțe ca atare. Dacă dreptatea, și nu spectacolul sau rațiunile de carieră ale procurorilor sunt puse în centrul modului în care este administrată justiția în România, atunci argumentele celor care expediază lupta împotriva corupției în derizoriu, numind-o „răfuială politică”, vor fi mult mai puține spre deloc.

La fel de evidentă este și nevoia unei discuții naționale despre felul în care corupția, hoția și impostura pot fi aduse în România la un nivel suportabil. Politicienii, funcționarii publici și oamenii de afaceri corupți au fost, sunt și vor mai fi acuzați, iar unii condamnați, însă de furat se fură la fel, iar acolo unde nu se fură, prostia face ravagii și mai mari. Dorind să instaureze o tăcere complice și vinovată, sub numele de pace, PSD a ratat începutul unui moment zero. Munca procurorilor, polițiștilor, agenților și judecătorilor trebuie completată cu aceea a unei legislații clare și a unor norme aplicabile în toate domeniile. Altfel, terifiați de amploarea plăgii și uimiți de vastitatea rețelelor infracționale, vom ajunge să credem că nu mai este nimic de făcut cu noi. Un astfel de moment, de resetare a jocului politic, dar și a sistemului instituțional menit să-l servească, cere însă curajul unei sincere asumări a responsabilităților și forța unei evaluări obiective a situației. Deocamdată, ascunzându-și complicitățile în spatele unor artificii legaliste ieftine sau al unor acte de opoziție formală, partidele nu dau semne că au înțeles vremurile. Politicienii curajoși sunt rapid reduși la tăcere în partide, iar liderii lor continuă să se legene în iluzia că este un conflict între stânga și dreapta sau între serviciile speciale și politicieni. Nimic mai fals. Conflictul este între sistemul politic și cetățean, este o criză a reprezentativității, o prăbușire a legitimității vechilor instituții politice, pe care apelul la rezultatul votului nu le poate opri sau măcar atenua. Cu cât mai repede vor înțelege aceste lucruri, cu atât șansele ca partidele să facă parte din scenariul viitoarei societăți vor fi mai mari. În caz contrar, ideile menite să înlăture un sistem muribund, incapabil să se adapteze la schimbările din societatea pe care pretinde că o reprezintă, nu vor întârzia să apară.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral