Aida Radu: „Gata, acum o iau de la capăt!”

Adina Scutelnicu Publicat la: 10-03-2017

Poate numele Aidei Radu n-o să vă spună mare lucru, dar acest fapt e explicabil. Aida nu este un artist consacrat și nici n-a expus de foarte multe ori. Este un artist nou, care aparține unui stil relativ nou. De fapt, după canoanele academice, nici măcar artist nu este, ci un soi de artizan care se manifestă plastic. Aida Radu însă nu doar pictează. Ea este creatoarea unui univers special, numit ColoRaiDA, în care guvernează muzica, lumina, culoarea, creativitatea și veselia. Este un univers asemenea unei scene de teatru pentru copii și în care o populație fantastică are drept unic scop să provoace zâmbete. Personajele ei apar spontan pe cutii de bomboane, pe foi cadrilate școlăresc-matematic, pe cărțile vechi și-n multe alte matrice bidimensionale insolite. Acest univers surprinzător, cu identitate proprie, este o parte a marelui Univers Outsider. Termenul „outsider”, de sorginte engleză, a intrat relativ recent în lumea artelor, în anii ’70. Creatorul acestui concept a fost criticul Roger Cardinal, profesor emerit al Universității din Kent, care a și prezentat pentru prima dată publicului englez acest gen de artă în cartea cu titlul Outsider Art. Cu toate acestea, o primă expoziție cu lucrări outsider a fost organizată abia după șapte ani. În Franța, genul era cunoscut încă din 1945, când a fost vehiculat pentru prima dată de Jean Dubuffet, dar avea titulatura de „artă brută”. Sintagma desemna arta copiilor, a persoanelor cu afecțiuni psihice, a deținuților ori, în general, a persoanelor fără o pregătire în domeniu; era o artă izvorâtă din cele mai groaznice coșmaruri sau din cele mai pure emoții. Conceptul outsider a înglobat ulterior arta naivă și primitivă, arta vizionară, arta singulară și pe cea din afara normelor, fiind supranumit și artă non-mainstream. Și în România, la fel ca în toată lumea, acest gen a existat din cele mai vechi timpuri, însă nu a primit vreo denumire specială. În momentul de față, deși aflat încă la începuturi și valorificat sporadic, neglijat sau chiar marginalizat, fenomenul outsider este pe o traiectorie ascendentă.

 

Mai toată lumea, în copilărie, se ocupă intens de artă. Cum a fost copilăria ta?

M-am născut în 1974 în Galați și am locuit într-un bloc cu zece etaje, plin de copii de toate vârstele. Am avut o copilărie foarte fericită, în care joaca era pe primul plan. Șotronul, baba-oarba, de-a v-ați ascunselea făceau parte din programul zilnic. Îmi amintesc că-mi doream să fiu Nadia Comăneci. Primele noțiuni plastice le-am căpătat prin imitație, de la tata, care desena chipuri perfect simetrice ale unor femei foarte frumoase. Mie însă aceste desene nu-mi ieșeau niciodată. Fețele desenate de mine, oricât aș fi încercat, ieșeau de fiecare dată strâmbe. Nu am desenat foarte mult în copilărie, iar în timpul școlii nu mi-a plăcut deloc desenul. Aveam niște pensule de proastă calitate, aspre, care reușeau să rupă hârtia. Temele impuse nu mă atrăgeau, iar profesorul nostru nu a reușit să ne insufle dragostea pentru artă. Multă vreme am dat vina pe comunism, dar… E mult de discutat. Am făcut un liceu economic, apoi un colegiu tehnic, nimic legat de artă. Timp de 15 ani am fost un șoarece de birou, dar acum un an mi-am dat demisia și am făcut o schimbare totală de direcție.

Cum ți-ai început activitatea artistică? Ai început cu aceste portrete pline de culoare sau ele au evoluat din altceva?

Am reînceput să desenez în 2009 datorită surorii mele. Pe atunci, aveam un blog cu povestioare și ilustrații pentru copii, care ne ajutau să scăpăm de stresul serviciului. Ea locuia în Praga, eu, în Galați, iar blogul era o legătură între noi. Așadar m-am reapucat de desenat și doar pe foi de matematică. Toată lumea mă întreba când o să încep să desenez și eu ca oamenii, pe hârtie albă, și când o să încep să fac și altceva decât monștri… Încă mai desenez pe foi de matematică și nu cred că o să renunț vreodată la ele.

Ca un exercițiu de imaginație, cum ți-ai descrie lucrările cuiva care încă nu le-a văzut?

Pline de culoare, în primul rând, de expresii faciale, de chipuri curbate, fluide, din alte lumi. Cineva mi-a spus odată că fețele pe care le desenez seamănă cu mine. S-ar putea să aibă dreptate, cine știe. Nu vreau să prezint o poveste, las privitorului libertatea de a-și alege povestea.

„Culorile îmi curg prin vene!”

Povestește-mi o întâmplare care ți-a marcat viața și/sau arta.

Din păcate, este o poveste tristă. În 2013, la 31 de ani, sora mea a murit. Avea un copil de doar două luni. Atunci am realizat că viața ți se poate curma în orice clipă, că viața trebuie trăită, și nu oricum. Trebuie trăită frumos și în armonie cu cei din jur și trebuie să faci tot ce-ți stă în putere ca să-ți urmezi pasiunile. Mi-au trebuit însă doi ani să am curajul să spun „Gata, acum o iau de la capăt!”. Datorită surorii mele am ajuns aici și în memoria ei voi continua să merg pe acest drum.

Care este originea personajelor tale? Cum se nasc aceste personaje?

Încerc să-mi găsesc calea experimentând, lucrând, învățând din greșeli, documentându-mă permanent. Mă inspiră oamenii din jur, expresiile lor, întâmplările pe care le-am trăit sau despre care am auzit. Uneori e de ajuns să mâzgălesc câteva linii pe o foaie și-mi vine o idee, alteori văd un model pe fața de masă din bucătărie, pe scoarța unui copac; un desen făcut de un copil pe asfalt, o pictură abstractă. Dacă iau un creion și o foaie și mă apuc de desenat, e imposibil să nu-mi iasă ceva. Inspirația de cele mai multe ori vine doar în timp ce lucrez.

Ce nu-ți place, Aida Radu?

Nu-mi plac orgoliile și invidia dintre artiști. Nu-mi place că sunt promovate nonvalorile. Nu-mi place că, de multe ori, doar când cunoști pe cineva-care-cunoaște-pe-altcineva reușești să… Pot să spun totuși că sunt un caz fericit, cam tot ce mi-am pus în gând mi s-a îndeplinit. Cineva acolo sus are grijă de mine.

Care crezi că sunt cele mai importante calități ale unui artist?

Cred că trebuie să aibă o imaginație extraordinară, să fie foarte creativ și să muncească mult. Să experimenteze mult. Un artist trebuie să aibă un stil propriu, după care să fie recunoscut. Nu-mi plac artiștii care, dacă expun 20 de lucrări, par făcute de 20 de oameni, chiar dacă au talent și sunt impecabil executate. Nu cred nici în școli de artă fiindcă am văzut mulți artiști doar cu numele, dar care erau specializați.

Care au fost cele mai importante lucrări ale tale?

Cele cu care am participat la Saloanele Internaționale de Artă naivă și Outsider art, dar și cea din 2016 din cadrul proiectului Bucureștii de azi. Viziunea artiștilor de mâine – 35 de repere arhitecturale bucureștene reprezentate în viziunea artistului plastic Laurențiu Dimișcă și a unor invitați. A fost un proiect foarte important, finalizat cu o expoziție itinerantă prin țară. A fost pentru mine un eveniment cu multe prima-dată-când. De exemplu, a fost prima dată când am făcut o lucrare de mari dimensiuni, când am pictat alături de colegii de echipă și de vizitatori fără a mă simți stânjenită, când am petrecut o săptămână într-un atelier, când am văzut un pictor în acțiune și chiar am lucrat alături de el – să-l văd pe Laurențiu Dimișcă pictând era una dintre marile mele dorințe. Iată că s-a îndeplinit.

Creezi o lume plină de culoare. Ce înseamnă culoarea pentru tine?

Culorile îmi curg prin vene! Arta pentru mine înseamnă culoare, arta trebuie să degajeze energie și să provoace zâmbete. Mi-ar plăcea ca la prima mea expoziție să stau ascunsă și să le observ fețele vizitatorilor. Cred că m-aș distra pe cinste! Suntem înconjurați de prea mult gri, de prea multe fețe triste; toate acestea sunt motive pentru a vrea să schimb ceva prin culoare.

Ce întrebare ai vrea să-ți adresez?

Dacă am prieteni. Asta ar fi o întrebare. Puțini. Prea puțini. Nu sunt prea sociabilă, petrec mult timp acasă, cu familia mea; pictez, ascult multă muzică și cânt la ukulele.

Ce-ai vrea să știe oamenii despre tine peste, să zicem, 100 de ani?

Că sunt cea care, dacă a vrut ceva, a făcut. 

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral