Ideologia noastră cea de toate zilele

Emanuel Copilaș Publicat la: 10-03-2017

Acest scurt text se dorește a fi un răspuns și în același timp o completare la adresa unor critici voalate aduse subsemnatului de către Aurelian Giugăl și Paul Cernat.

Astfel, într-o recenzie a lucrării Incursiuni în istoria politică și intelectuală a secolului XX (Iași, Adenium, 2014), publicată în revista Studia Politica. Romanian Political Science Review, Giugăl afirmă că, prin criticile pe care le aduc acolo bolșevismului, nu fac decât să avansez o agendă ideologică proprie. La fel, dar din altă direcție, Paul Cernat îmi reproșează, într-o recenzie a lucrării lui Claude Karnoouh, Pentru o genealogie a globalizării. Eseuri critico-filosofice ale unui sceptic în acțiune (Suceava, Alexandria Publishing House, 2016), recenzie intitulată „Singurătatea (și curajul) unui gânditor critic” (Observator Cultural, nr. 860, 2017), faptul că aș fi insinuat, într-o recenzie proprie a aceleiași cărți („Genealogii ale modernității. O critică filosofico-politică”, blogul Timpul, 17.10.2016, http://revistatimpul.ro/emanuel.copilas/genealogii-ale-modernitatii-o-critica-filosofico-politica/), că antropologul francez, datorită afinităților sale intelectuale față de filosofia politică a lui Martin Heidegger, este mai degrabă un conservator cu tușe reacționare, strict din acest punct de vedere, decât un „umanist sceptic, nedispus să vândă iluzii”, așa cum îl consideră Cernat. Ambii au dreptate, dar consider că este nevoie de unele precizări lămuritoare.

Astfel, atât Giugăl cât și Cernat par să pună problema în termenii posibilității existenței unor poziții, sau măcar a uneia, care să nu fie ancorată ideologic. Dacă extrapolăm chestiunea în planul analizei de discurs, întrebarea poate fi reformulată în felul următor: există vreo poziție transdiscursivă, o poziție care să se raporteze, critic sau nu, la toate celelalte discursuri din exterior? Așa ceva este imposibil. Nu putem face analiză de discurs decât din interiorul unui discurs. Nu ne putem raporta la ideologii decât din interiorul altei ideologii. Toate poziționările noastre sunt invariabil limitate istoric și intelectual. Așa cum au avut un început, vor avea cel mai probabil și un sfârșit.

Pentru Giugăl, criticile mele la adresa bolșevismului nu ar fi obiective din motivul că ar fi contaminate ideologic. Așa este, mă revendic public de la socialismul devenit deja clasic al Internaționalei a II-a, cea care a implodat atât de rușinos în timpul Primului Război Mondial prin ralierea partidelor socialiste la pozițiile naționale ale statelor beligerante. Lenin a criticat perfect îndreptățit acest derapaj. Dar se uită deseori că, după 1918 și până prin anii 1960-70, social-democrația europeană a fost extrem de anti-naționalistă, în timp ce multe state comuniste din Europa de Est deveneau tot mai naționaliste. Așa cum observă și G.M. Tamás, național-comunismul a pregătit terenul naționalismelor postcomuniste, atât a celor de stânga, oarecum încremenite în timp, cât și a celor de dreapta, care au recuperat și actualizat extremismele de dreapta din perioada interbelică. Că după ofensiva neoliberală din anii 1970 și după adoptarea, în anii 1990, a așa-numitei „a treia cale”, social-democrația a devenit un surogat a ceea ce fusese înainte, supraviețuindu-și în mod dizgrațios, aș adăuga, o pastă moale și amorfă în care neoliberalismul și-a inscripționat victorios discursul – este perfect adevărat. Dar ce s-a întâmplat cu regimurile comuniste? Multe dintre ele au eșuat în formule naționaliste dogmatice și decrepite înainte de a dispărea. Cele care au supraviețuit și-au adaptat cu zel naționalismul la neoliberalismul internațional. Ce s-a întâmplat cu partidele comuniste de astăzi? Cu Partidul Comunist Francez, de exemplu, sau cu Partidul Comunist Chinez? Sunt, mai ales ultimul, naționaliste și neoliberale cu asupra de măsură. Chiar și într-un mod defectuos și deformat, și care trebuie permanent taxat, criticat, renegociat dinspre stânga, social-democrația contemporană continuă să poarte stindardul internaționalismului, acela pe care partidele comuniste se pare că l-au abandonat.

Nu sunt adeptul unei critici a bolșevismului dinspre dreapta. Genul acesta de critici supra-abundente nu au făcut decât să simplifice, schematizeze și caricaturizeze fenomenul și pe ele însele, chiar dacă acest ultim aspect a fost mai puțin sesizat. Revoluția bolșevică a fost un eveniment de însemnătate capitală pe plan internațional și istoric. Odată cu centenarul acestei revoluții ar fi bine să ne aducem aminte, împreună cu Boris Buden, de chiuretajul ideologic operat în Occident asupra acesteia ca revoluție „rea” și „nedemocratică”, pentru a o disocia de revoluțiile „bune”, cele anticomuniste de la finalul anilor 1980. În acest fel, posibilitatea unui socialism democratic era anulată necritic în favoarea unei democrații care nu putea fi decât capitalistă (Boris Buden, Zonă de trecere. Despre sfârșitul postcomunismului, traducere de Maria-Magdalena Anghelescu, Cluj-Napoca, Editura Tact, 2012, pp. 37-39). Vedem astăzi cum democrațiile occidentale, nu numai cele est-europene, revin la forme de autoritarism naționalist care păreau până acum câțiva ani definitiv îngropate în lada de gunoi a istoriei. La începutul anilor 1990 însă, primele ofereau condescendent lecții de civism ultimelor, uitând convenabil că tocmai existența unor societăți civile incipiente în Europa de Est a făcut posibile revoluțiile anticomuniste.

Mai departe, nimeni nu contestă capacitățile strategice, intelectuale și politice ale unor Lenin, Troțki, Buharin, Kamenev, Zinoviev, chiar și Stalin; înainte de toate, bolșevismul a fost o experiență politică endemică a comunismului rus, o formă, printre multe altele, de chestionare a inadvertențelor capitalismului în anumite circumstanțe specifice. Problema este însă aceea a practicii intolerante și a suprimării gândirii critice care au izvorât din bolșevism, sau, mai bine zis, care l-au însoțit încă de la începuturile sale. Sigur că Rusia bolșevică avea numeroși inamici interni și externi, iar comportamentul ei autoritar, exacerbat în timpul conducerii staliniste de teama nu neapărat neglijabilă a unei resurgențe a țarismului, combinată cu criza economică a anilor 1930 care îi limita dramatic posibilitățile de dezvoltare, este inteligibil până la un anumit punct; dar să utilizezi aceste temeri ca armă politică pentru a anihila orice formă de asociere necontrolată de partid și orice formă de gândire critică pe motiv de susceptibilitate subversivă reprezintă o ofensă adusă înseși ideii de socialism. Cu așa ceva nu sunt și nu voi putea fi niciodată de acord.

Cât despre observația lui Cernat, repet, sunt de acord cu ea, dar, sesizând implicațiile conservatoare și chiar reacționare ale unora dintre filiațiile intelectuale ale lui Karnoouh, nu înseamnă că l-am etichetat direct pe antropologul francez ca fiind conservator sau reacționar. Achiesez la formularea lui Cernat în ceea ce îl privește, aceea de „umanist sceptic”, însă, din punctul meu de vedere, nu trebuie să uităm sau să lăsăm niciodată garda jos față de dimensiunea constitutiv nedemocratică a gândirii politice heideggeriene, de la care Karnoouh se revendică fățiș. Așa cum plastic se exprima G.M. Tamás în „Scrisoare către prietenii români”: „nu sunt un pudic din punct de vedere intelectual, dar acest lucru nu înseamnă că nu știu cine sunt dușmanii democrației constituțional-liberale, dușmanii libertății, egalității și fraternității” (http://www.criticatac.ro/7476/scrisoare-catre-prietenii-mei-romani/).

În concluzie, nu am și nu voi avea niciodată pretenția că scriu de pe o poziție perfect obiectivă, transdiscursivă, anistorică și neideologică. Câtă luciditate, atâta ideologie, ca să-l parafrazăm pe Camil Petrescu. Toți suntem situați pe o anumită poziție. Nu e nimic rușinos să o asumăm ca atare. În formă populară, ca idei vagi și insuficient interiorizate critic, ideologiile există peste tot. Ele devin concrete atunci când sunt clarificate de către intelectuali afiliați sau nu partinic sub forma doctrinelor politice. Cernat a afirmat fără ocolișuri că este social-liberal; Giugăl este și el categoric un intelectual critic, în sensul cel mai larg al termenului, un progresist anticapitalist pertinent și percutant, pe care îl invit acum în mod public să se poziționeze ideologic el însuși, pentru a elimina orice echivoc. Eu de ce n-aș avea dreptul să fiu socialist?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral