Varanasi și baia rituală în Gange

Semida David Publicat la: 10-03-2017

Mașina a oprit și ghidul ne-a poftit să coborâm. Încă nu se luminase de ziuă, am aruncat o privire împrejur și n-am reușit să distingem decât umbrele unor clădiri vechi, gata să se prăbușească.

— Veniți după mine, ne spune ghidul și o ia înainte, fără să mai verifice dacă îl urmăm.

Am privit unul spre celălalt cu neîncredere, dar silueta ghidului s-a pierdut în noapte, așa că ne-am grăbit să-l urmăm. A luat-o pe o străduță atât de îngustă, încât, dacă ridicam mâinile în lateral, am fi atins pereții clădirilor. Era întuneric, iar noi șerpuiam pe străduță, grăbiți să prindem ghidul din urmă. La un moment dat mă împiedic de ceva și sunt gata să cad. Mă redresez în ultimul moment și privesc atent să văd ce e pe jos. O siluetă umană acoperită cu o pătură dormea întinsă pe jos. Lipită de ea, o cățea cu pui. Puțin mai încolo, o vacă, iar în continuare o întreagă familie, cu copiii strânși la piept. Se odihneau direct pe pământ.

Am fost șocați. Până acum n-am mai văzut niciodată oameni dormind pe jos în stradă. Cu cât înaintam mai grăbiți și mai atenți, drumul părea că nu se mai sfârșește. Era un șir de ființe vii, oameni și animale care dormeau duși, nestingheriți de noi și de vocile noastre speriate. Voiam să ieșim cât mai repede din acel loc strâmt și nesigur. Instinctul de supraviețuire ni s-a acutizat, simțeam că ne sufocăm acolo, aveam nevoie urgentă de spațiu și lumină.

— Grăbiți-vă, mai repede...

Urmam vocea ghidului cu ochii în pământ, ca să nu călcăm pe cineva.

— Gata, am ajuns – ne spune el mulțumit.

Unde am ajuns? Unde am putea să ajungem după un astfel de drum?!

Am ridicat ochii din pământ și ni s-a tăiat răsuflarea. În fața noastră se deschidea un spațiu larg, iar Gangele, o mare de apă, curgea lin într-o tăcere adâncă. Din partea cealaltă, primele raze ale soarelui roșu indian aruncau scântei care dansau pe apă. Se spune că cel mai frumos răsărit de soare este la Gange, iar ghidul ne-a grăbit și ne-a dus pe o scurtătură ca să prindem exact acest moment. După o clipă de oprire, în care mintea a dispărut, iar noi am încremenit în capul scărilor, am tras adânc în piept aer proaspăt, cu miros de pește.

De-a lungul Gangelui, la Varanasi, sunt aproximativ o sută de ghat-uri, adică porți de acces la  apa sfântă, care sunt ca niște trepte care coboară și facilitează îmbăierea rituală a credincioșilor. Eram în capul scărilor și toată imaginea era copleșitoare, cu Gangele privit de la înălțime, cu soarele care în fiecare minut colora și mai mult apa în roșu, cu câte o barcă ce plescăia lin pe apă.

— Priviți acolo!

Urmam cu privirea mâna întinsă a ghidului și, dincolo de Gange, unde era junglă, am văzut câțiva elefanți sălbatici care au venit să se adape. Noaptea și dimineața devreme sălbăticiunile junglei veneau la apă.

— Haideți, barca ne așteaptă!

Totul era aranjat și calculat la fix. Barcagiul ne aștepta cu un zâmbet larg și supus. Avea capul înfășurat într-un fular, era devreme, era frig, dar se bucura că are clienți. Din câteva lopeți, ne-am îndepărtat de mal. Atunci am văzut că nu eram singuri. Mulți adoratori făceau baia rituală la răsărit.

Există niște credințe foarte puternice legate de Gange la Varanasi. În primul rând, se spune că Varanasi este Orașul lui Shiva. În panteonul hindus, Shiva este figura cea mai proeminentă. Pe de o parte, El este Dumnezeul hindus, Supremul. Pe de altă parte, El are o poziție importantă în Trinitatea hindusă, care este formată din Brahma (Creatorul), Vishnu (Menținătorul) și Shiva (Distrugătorul). Aici Shiva are rolul celui care distruge lumea fizică, arătând astfel caracterul ei iluzoriu și deschizând calea către resorbția a tot ce există în Conștiința Divină.

De ce se spune că Varanasi este Orașul lui Shiva și, chiar mai mult, că fiecare piatră din acest oraș Îl întruchipează? Există o legendă foarte frumoasă în care Domnul Shiva promite că nu va părăsi niciodată acest loc, pentru că acesta este cel dintâi pământ creat de Domnul. De asemenea, se spune că cel ce face baia rituală în Gange va atinge eliberarea spirituală, adică ieșirea din ciclul reîncarnărilor, iar celor care mor în Varanasi însuși Shiva le va șopti mantra eliberării la ureche. Aceste credințe puternice fac orașul atât de aglomerat. Pe lângă localnici, sunt turiștii și mai sunt și cei care vin aici să moară, însoțiți de rude. Priveam sadhușii cum își fac baia rituală. E un moment intim, ca un fel de împărtășanie la noi, însă turiștii, uimiți și curioși, nu-și puteau stăpâni nevoia de a face poze. Priveam bărbații aproape goi, cu șnurul de brahman în jurul corpului și femeile în sariuri transparente cum intrau în apa rece a dimineții, cu fața către soare, cu ochii sclipind de credință, rostind rugăciuni și invocații, după care, conform tradiției, se scufundau de trei ori complet în apă. Era rece și unii tremurau de frig, dar aceasta era forma lor de rugăciune, de a-și arăta devotamentul față de Dumnezeu. Toate marile personalități ale Indiei au făcut această baie, indiferent dacă au fost politicieni, oameni de cultură sau sfinți.

Barca s-a apropiat de Manikarnika Ghate, locul în care cei care au plecat din lumea aceasta sunt oferiți focului, ca semn al unui devotament suprem. Rugurile ard zi și noapte, zilnic fiind incinerați două-trei sute de oameni, iar apoi cenușa este aruncată în Gange. Nu am putut să nu observ că această poartă de trecere în neființă este în amonte, iar toți cei care fac baia rituală o fac în aval. Poate din această cauză apa în care te scalzi nu este pură și cristalină, ci mai degrabă cenușie. Priveam cu groază acel spectacol al corpurilor care ard și, chiar dacă am fost avertizați să nu facem poze, pe ascuns tot se mai auzea câte un clic de ici, de colo.

Soarele începea să încălzească orașul care se trezea la viață. Tot mai mulți veneau la Gange pentru baie, dar nu toți pentru ritual. Unii se săpuneau și se limpezeau alături de cei care se rugau. Gath-urile s-au umplut de oameni. Acum era rândul nostru să facem baia. Am început pregătirile, gândindu-ne că vom oferi un adevărat spectacol celor care înainte se adunau curioși în jurul nostru, însă, spre marea noastră surprindere, când am început să ne dezbrăcăm, toți s-au întors cu spatele și ne-au oferit intimitatea de care aveam nevoie. Prin acest gest ne-au arătat respectul foarte mare pe care îl aveau față de ritual. Coborând pe treptele alunecoase în apă, am văzut un șarpe care se unduia între valuri. Am tresărit, dar nu era chip să dau înapoi. Am venit de la mii de kilometri pentru această baie. Am înaintat și am făcut și eu cele trei scufundări: prima dată am crezut că mă sufoc și am scos brusc capul din apă,  a doua oară am simțit o apăsare în piept, iar a treia oară mi-am simțit corpul învăluit de ceva foarte diafan și sufletul mi s-a umplut de iubire față de tot ce există. Atunci am înțeles de ce milioane de oameni vin în fiecare an să facă această baie rituală în Gange.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral