Ochiul de sticlă

Teodora Manea Publicat la: 10-03-2017

A trăi cu dizabilități în România nu este ușor. Nu doar pentru că nu există un sistem economic și social bine pus la punct, care să-i ajute pe cei mai vulnerabili dintre noi, dar mai ales pentru că abaterea de la normalitate este considerată în sine condamnabilă, atitudine bazată pe mai multe premise.

 

Prima premisă pe care o voi discuta vine din scenariul mistico-magic, probabil vechi de când lumea, sancționând anormalitatea în privința oamenilor și a animalelor deopotrivă. Dizabilitatea este pentru ei o breșă în ordinea lumii, o pedeapsă, un semn al păcatului personal sau părintesc, ocazie a blamării. În contextul capitalismului galopant, dizabilitatea încurcă, ne stă în cale. Fiecare se descurcă cum poate și dă la o parte pe cine poate. Tot ce interesează este cum să ne adunăm și să păstrăm capitalul. Nu vrem să-l împărțim cu cei mai neputincioși dintre noi. Totul este pliat pe un individualism și un egoism grețoase, dar atât de prezente în societățile contemporane, încât a devenit un nou model de normalitate.

Pseudosavanții sociali, rasiștii deghizați care-și freacă în secret lăbuțele eugeniste, afirmă că dizabilitățile costă societatea. Diferența față de egoismul economic este că eugeniștii vin cu proiecte sociale de curățare a celor care  ne-ar putea costa. Nu este vorba doar despre bani, ci despre imagine. Ei vor rasa perfectă. Să nu credeți că Procesul de la Nürnberg a reușit să curețe lumea de ei. Încă mai sunt printre noi, cu bani și putere, bântuind universități de prestigiu.

Există apoi un gen de determinism genetic la gura sobei, ceva între părerea babei Frusina și combinat cu pseudoștiința scursă de pe internet. Această variantă împiedică formarea cuplurilor: nu-l lua, nu face copil cu el sau cu ea, pentru că în neamul lor au aia și ailaltă.

Și poate multe alte scenarii se perindă cu fantomele nesolidarității sociale, între egoism, răutate și dezinformare. Oricum ar fi, oricare ar fi motivele, măsura umanității noastre este dată de felul în care ne raportăm la ceilalți, la cei cu putere și la cei cu slăbiciuni, la cei pe care-i iubim și la cei pe care-i urâm.

 

 

*

La fel ca toți copiii anilor ’80, își petrecea vara la bunici. Abia împlinise șase ani. Niște copii i-au furat cățelul, iar el s-a dus să-l caute prin vecini. L-a găsit într-o altă curte, furat de copiii invidioși. A început să-i roage, să negocieze cu ei prin gard pentru cățel. Dar, din partea cealaltă a gardului, printre scânduri, copiii i-au înfipt un băț în ochi. Ochiul căprui i s-a scurs în durere pe obraz. În locul ultimei imagini cu cățelul furat, o bucată de sticlă încerca să păstreze aparența strălucirii stinse a vederii. Băiatul-fără-un-ochi, cum uneori îl strigau copiii, a devenit prietenul meu. Avea un suflet mare și colorat cât lumea. Era vesel și plin de viață. Darul lui minunat era imaginația, puterea de a spune povești fantastice, atât de convingător, încât aproape că îl credeai.

Prima dată când l-am remarcat, în noul cartier în care ne mutasem, era în fruntea unui grup de copii, cântând ca un popă. Copiii aveau flori ciugulite de prin grădinile blocului. M-am apropiat și am văzut că ocazia ciudatului eveniment era înmormântarea hamsterilor lui, Chibițul și Chibița. Le-a făcut un mic mormânt în grădină, le-a pus o cruce din două bețe legate cu o sforicică albastră, apoi ne-a dat la toți biscuiți. Din acel moment, am rămas prieteni pentru aproape 15 ani, până când drumurile ne-au dus în lumi diferite.

Toți uităm sau pierdem vechi prieteni și toți visăm să-i regăsim într-o zi și să stăm iar la povești, care în mod ciudat și fascinant ne aduc un pic din tinerețea sau copilăria noastră atât de aproape și atât de real, încât parcă ne putem simți iar minunați, liberi și frumoși. Măcar pentru câteva clipe.

Dar nu l-am mai regăsit niciodată pe Băiatul-cu-ochi-de-sticlă. Într-o dimineață, o colegă de școală mi-a spus într-un mesaj că prietenul meu a murit. Alte voci mi-au spus că oricum nu mai era el, că prietenul nostru se schimbase, că era trist, deprimat și retras. Copilul plin de veselie și imaginație se schimbase. Imposibilitatea mea de a înțelege schimbarea lui a devenit un fel de neliniște personală despre propria mea identitate.

Oare ce ne schimbă radical? Există ceva care ne poate orbi, astfel încât să nu mai putem vedea imaginea rozalie a lumii, singura care face cât de cât existența noastră suportabilă? Există un timp în care toți oamenii își pierd ochiul cu care visează? Oare cum este lumea dacă o vezi doar pe jumătate?

Sunt întrebări care cad peste mine ca fulgii de cenușă, dintr-o lume pe care am eșuat să o facem mai bună.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral