Frica – elementul deconstrucției educaționale

Pr. Constantin Necula Publicat la: 10-03-2017

Zilele acestea am redescoperit adânc frica în ochiul cel dinlăuntru al bătrânilor noștri. Nu, nu frica de schimbare, la aceasta nu avem soluții educaționale decât dacă schimbăm corect atmosfera lucrativă a ethosului nostru social. Frica aceea care ne obliga să spunem bancuri în șoaptă sau să participăm la ședințele UTC, aceea care te făcea să citești pe sub bancă Cel mai iubit dintre pământeni al lui Marin Preda sau Însoțitorul, ori Căderea în lume, ori Galeria cu viță sălbatică a lui Constantin Țoiu, ori ciudata alcătuire din Careul de fugă al lui Grigore Zanc sau scriitura sobru-erotică a brașoveanului meu Doru Munteanu din Duminica mare ori Vinerea Neagră. Frica aceea bolnavă care ne-a paralizat părinții și pe noi, o vreme. Frica nenorocită de a spune că nu te interesează spălarea ta pe creier cu prețul tinereții tale, rezistența la cultura fricii fiind fundamentală unei pedagogii de viață eliberată de jumătăți de măsură, rezistentă la mediocritate.

 

Pentru cei care cred că frica educă merită să le recomandăm lectura cărții de interviuri a Hertei Müller, Patria mea era un sâmbure de măr (Humanitas, București, 2016). În fond, orice ai citi din cele scrise de Herta Müller marchează, prin această disfuncție a bucuriei sociale, paralizantul anonim care bruia fericirea de a ști, a căuta, a descoperi lumea. Până astăzi, cred că nu sărăcia ne-a falimentat nădejdile sub comunism, cât frica de cercetare a adevărului, teama de a afla adevărul care să te facă liber ca om.

De la Ținuturile joase (apărut cenzurat în 1982 și întreg în 2012), trecând prin Omul este un mare fazan pe lume (1986, ediția românească, Humanitas, 2012) și culminând, din punctul meu de vedere, cu Încă de pe atunci vulpea era vânătorul (Humanitas, 2009), lecția eliberării de necunoaștere prin curaj rămâne validată de fiecare suflet curajos. Pedagogia aceasta a antifricii marchează, în fond, generația Y, aceasta care presează politicienii și grăbește reformele educaționale. Poate că lectura unei literaturi de genul celei propuse de Herta Müller nu convine. Aspră cu sine și cu lumea, atentă la nuanțe, sclipește de inteligența frazei în romane și de echilibrul lucidității sociale în volumele de eseuri, dintre care, alături de cel pomenit deja, cuprinzând interviuri-eseu, merită adăugat Mereu aceeași nea și mereu același neică (Humanitas, 2011) ori romanul combatului inteligent împotriva absurdității fricii Astăzi mai bine nu m-aș fi întâlnit cu mine însămi (Humanitas, 2014), diagnoza unei lumi bolnave de frică dinaintea celor ce-i stricau ordinea valorilor.

Poate părea exagerat să pomenim într-o amplificare a drepturilor copiilor și a educaților despre frică în construcția educaționalului imediat. Nu vorbim aici despre fricile inerente, cum ar zice Mitch Albom – frica de îmbătrânire, de exemplu (I miei Martedi col Professore, BUR, Rizzoli, ed. 13, 2009, pp. 121-126). Nici despre frica aceea organică, strecurată zi de zi de exigențele sporite prin vârstă, definitiv abrogată prin cultura dialogului de pedagogul adevărat. O văd strecurată în lipsa de reacție a studenților la seminar sau în discuții particulare, frica aceea de a nu greși, ca și cum greșeala n-ar face parte din educație, ca și cum greșeala ar obstrucționa creșterea în cultură. O văd în propriile reacții dinaintea unei săli care așteaptă un cuvânt, frica de criticii amorfi și anonimizați de Facebook, lipsiți de intuiții proprii, creatori de clișee media, consumatori de clișee de grupuscul înfipt în moda de moment. Frica aceea care nu dezvoltă sincerități, care a creat o legătură inerentă între lingușeală și parvenire academică. Frica aceea de a vedea că ai mult de răbdat în plan educațional până crești, până înveți să înveți.

Suntem într-un moment de teribilism al politicului împotriva polisului, indiferent cât de rural ar fi spațiul. Se crește frica, se cultivă frica, se dezvoltă un soi de teroare prin amenințare imediată. Modelul ieșirii din criza aceasta de terorism sufletesc rămâne generația tânără, culmea, cea care ne-a cerut ajutorul să se educe. Creativitatea, refuzul mediocrității inerente hoției, lipirea de cultura cărții autentice. Dar mai ales refuzul fricii ca pedagog. Nu, frica nu învață pe nimeni să fie om. Nu, frica nu naște altceva decât umbre de oameni, fracturi de sens. A educa înseamnă a crește oameni curajoși, a crește oameni care asumă cultura ca mod de viață, nu de parvenire socială.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


De la confruntarea electorală dintre JFK și Richard Nixon încoace, democrațiile consolidate ale lumii au intrat în...
Este greu de spus cât de mari ar trebui trasate cercurile grijii. Este greu de spus de cine trebuie să avem grijă sau pentru...
Ironic, direct, dezolant, profetic, artistul Gheorghe Lungu nu rătăcește după rețetele specifice Pop Art-ului postmodern, nu...
Spuneam și cu alte ocazii că premiile de arhitectură pot fi o unealtă de direcționare a profesiei, de certificare a unui anumit...
Stilul direct și controversat al dramaturgului american Neil LaBute, preocupat de trame de cuplu, se pliază foarte bine pe stilul...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral