Să nu ne fie frică de proteste!

Diana Mărgărit Publicat la: 10-03-2017

Dacă suveranitatea poporului stă la baza oricărei democrații liberale, atunci formele sale de revoltă față de decizii pe care le consideră injuste și în dezacord cu spiritul legii devin legitime.

 

Am auzit des în ultima vreme critici la adresa protestelor românești din ultimele aproape două luni. Unii invocau pathosul exacerbat cu care cei prezenți în piață au cerut demisia guvernului, abrogarea și ulterior anularea ordonanței de urgență nr. 13 sau alegeri anticipate, alții au văzut în susținerea publică a DNA-ului semne ale unei emoții oarbe față de o instituție care acționează uneori abuziv sau chiar premisele unei mișcări populiste cu accente fascistoide. Fără îndoială că orice mișcare populară care pretinde să militeze în numele valorilor democratice și ale statului de drept poate ușor să derapeze. Tocqueville, în celebra sa Despre democrație în America, avertiza asupra capriciilor, inconstanței și inconsistenței poporului. Ceea ce însă face un stat democratic liberal să reziste constă în găsirea unui echilibru între legitimitate populară, posibilitatea contestării și instituții politice transparente și stabile.

Posibilitatea contestării publice este o necesitate nu doar în contextul competiției dintre partide (cele aflate la guvernare vs. cele aflate în opoziție, legitimate prin vot de către cetățeni), ci și pe fondul nemulțumirii populare față de o decizie guvernamentală. Protestele din ultimii ani, începând cu cele împotriva demiterii secretarului de stat Raed Arafat și culminând cu cele din zilele acestea, sunt semnul unei consolidări democratice venite dinspre societatea civilă și nicidecum al unei divizări a societății. Nu cred că protestele pot genera scindarea societății, ci mai curând că ele sunt rezultatul rupturii deja existente între diverse grupuri și categorii sociale. Urban-rural, săraci-bogați, educați-analfabeți sunt doar câteva dintre clivajele pe care societatea românească postcomunistă le-a moștenit, dar și, cinic, recunosc, le-a rafinat și adâncit.

Protestele reprezintă un bun instrument de conștientizare, socializare, mobilizare și emancipare, iar cazul românesc nu face excepție. În programele partidelor politice care s-au perindat la guvernare, tinerii au reprezentat o categorie mai curând ignorată, situație reflectată și în nivelul ridicat al absenteismului la vot. Ceea ce au reușit protestele a fost să-i mobilizeze și să-i determine să devină activi în sfera revendicărilor de stradă. Altfel spus, atunci când votul li s-a dovedit inutil sau neconcludent în contextul politic actual, contestarea publică a devenit principalul instrument de manifestare, de supraveghere și de control de jos în sus, dintre cetățeni înspre autorități politice. Mai mult, mobilizarea lor a produs, printr-un efect de contagiune, și alăturarea altor categorii de vârstă lipsite până atunci din piață.

Cu cât este exersată mai des contestarea în numele transparenței procedurale, legalității decizionale și egalității în drepturi a tuturor cetățenilor, cu atât democrația liberală se consolidează. Încă din 2012 și până în prezent, am putut observa evoluția dinamicii protestatare, stimulii coeziunii și mobilizării sociale. Ceea ce m-a frapat la ultimul episod protestatar (de altfel, încă în plină desfășurare, chiar dacă la o intensitate mai scăzută) a fost prezența în piață a oamenilor de vârste diferite, veniți singuri să-și exprime nemulțumirea și dezacordul față de recentele decizii guvernamentale. Din punctul meu de vedere, acesta reprezintă un semn al maturizării și al încrederii pe care oamenii le au față de semenii lor veniți acolo pentru o cauză comună. Se instalează astfel un soi de complicitate între protestatari, dublată și de siguranța că își pot exprima nemulțumirea fără a fi în pericol. Caracterul nonviolent, pașnic, ludic și extrem de creativ al protestelor contribuie în mod decisiv la construirea solidarității și încrederii reciproce între membrii societății. Din acest motiv, prezența copiilor la asemenea evenimente nu ar trebui interzisă, ci, dimpotrivă, încurajată. Adevăratul civism nu se învață din manuale prăfuite, ci din interacțiunea constantă și constructivă cu ceilalți, în piață, pe stradă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral