Cinci secrete ale iubirii învățate de la Aurel Codoban

Sandu Frunză Publicat la: 10-03-2017

Vreau să împărtășesc aici 5 secrete ale iubirii pe care trebuie să le cunoaștem cu toții. Este vorba despre 5 dintre secretele iubirii pe care (printre multe altele) le-am învățat de la filosoful iubirii – Aurel Codoban.

 

1. Iubirea ești Tu. Dacă iubirea nu sălășluiește în tine înseamnă că Tu nu exiști.

Invocându-l pe Aurel Codoban, îmi amintesc cu plăcere învățăturile lui Martin Buber. El scotea iubirea din registrul sentimentelor și o plasa pe un plan existențial. El afima că iubirea nu este un sentiment din lumea sentimentelor, deoarece „sentimentele le ai, pe când iubirea survine”. Am reținut de aici că iubirea este un mod de a fi, nu o trăire.

Chiar dacă într-o formulă diferită de cea a lui Descartes, „Gândesc, deci exist” este astăzi prezent în diverse forme, cum ar fi, de exemplu, „Cumpăr, deci exist” sau „Iubesc, deci exist”. Deși nu poate fi cumpărată, iubirea poate deveni un bun de consum, cel puțin în forma ideologiilor consumeriste care asociază identitatea, frumusețea, fericirea, calitatea de a fi iubiți cu achiziționarea anumitor produse. Cele două afirmații ce integrează shopping-ul și iubirea sunt prezente în viața cotidiană sub forma dorinței iraționale de situare autentică în lume. Această dorință, ca toate dorințele frumoase, are o parte luminoasă și una mai întunecată. Ea poate fi dusă spre o preocupare anti-rațională (înspre adicție și patologie) sau poate fi orientată spre cultivarea înclinației iraționale (prezentă în om) de a utiliza tot ceea ce e material în vederea dobândirii a ceva de natură spirituală. Este vorba aici de plinătatea irațională a existenței prin iubire și în vederea iubirii. Însă termenul „irațional” poate avea și o conotație negativă, după interpretările raționalismului modern, în care omul își definea esența concepându-se ca o ființă exclusiv rațională. Prin urmare, ar trebui să folosim în afirmațiile privind iubirea mai degrabă termenul pozitiv de „suprarațional”, pentru a releva caracterul de factor de transcendere al iubirii. În actul transcenderii, sinele se proiectează pe sine spre celălalt, interiorizându-l și participînd la o libertate comună – cea a manifestării lor personale ca ființe spirituale.

 

2. Trăirea plăcerii nu înseamnă iubire. Tot așa cum Eros și Thanatos nu sunt identici, deși uneori, în mintea poeților, cei doi vorbesc de un sens al extincției care ne deschide spre un loc comun.

Deși iubirea și plăcerea fac casă bună, ele trebuie menținute în diferența lor. Iubirea are în vedere mai degrabă energia cu totul specială care face ca plăcerea să aibă atașată, întotdeauna, și o dimensiune spirituală. Deși face un elogiu iubirii corporale, Aurel Codoban utilizează trupul uman ca mediu al manifestării semnificațiilor și sensului spiritual al existenței umane. Iubirea corporală pune cel mai bine în lumină semnificația dorinței ca nostalgie a unui paradis pierdut. Însă, în același timp, întâlnirea dintre Eros și Thanatos pe terenul dorinței face mai suportabilă ideea finitudinii și a neantizării.

Putem sesiza că, în gândirea occidentală, de la Epicur până la John Stuart Mill, plăcerea nu este numai corporală, chiar dacă uneori balanța înclină spre aceasta; plăcerea are întotdeauna și o dimensiune spirituală, chiar dacă uneori mai greu perceptibilă. Pusă în termeni orientali, a trăi plăcerea iubirii înseamnă a depune un efort subtil de a nu lăsa această energie să se sedimenteze la nivelul Muladhara și a o stimula să se manifeste și să se metamorfozeze la nivelul chakrei Sahasrara. Pasul făcut de la senzualitate la transfigurarea ei ar putea fi ilustrat de cuvintele lui Confucius privite prin grila de lectură a iubirii: „Cireşii sălbatici îşi învolbură floarea…/ Nu că nu m-aş gândi la tine,/ Dar e atât de mare depărtarea!…”/ Maestrul spune: „Dacă într-adevăr ar tânji după ea,/ Ar mai conta oare depărtarea?”

Se întâmplă, aici, cu iubirea, ceva asemănător cu descoperirea realității luminoase din mitul peșterii descris de Platon. Doar că, în condițiile postmodernității, acest mit funcționează ca un model explicativ la nivel personal, la nivelul vieții interioare a fiecărei persoane. Ieșirea din interioritatea personală iluzorie și deschiderea spre lumina adusă de prezența celuilalt este o experiență spirituală, foarte apropiată de experiența Infinitului descrisă de Emmanuel Levinas.

 

3. Nimeni nu te va iubi pentru laudele ce i le adresezi, numai iubirea poate suporta laudele nesfârșite.

Nu te aștepta să câștigi iubirea celor pe care îi elogiezi. Adesea cei pe care îi lauzi mai mult decât merită se vor întoarce împotriva ta. Povara surplusului de merite pe care o așezi asupra lor la un moment dat le va apărea ca insuportabilă și nu te vor ierta. Laudele prea îndestulate se vor răzbuna, nu poți să te aștepți să primești iubirea celor pe care îi apreciezi mai mult decât ei pot duce sau mai mult decât ar merita. Așa cum nu întotdeauna o critică obiectivă și sinceră poate să îți aducă respectul din partea celui criticat. Investește cu măsură în cei ce dorești să te înconjoare cu iubirea lor. Simțul măsurii dă frumusețea iubirii și aduce confortul care o însoțește atunci când ea a ajuns la deplinătatea ei. Un pic de prudență nu strică niciodată. Oricum ai lua-o, numai iubirea poate fi elogiată cu deasupra de măsură. Ea întruchipează toate valorile în societatea de consum.

Cu toate că iubirea este o prezență de fiecare zi, îi dedicăm o zi specială din an în care o omagiem și o sărbătorim. Este în spiritul ritualizării consumului și în deplină concordanță cu nevoia noastră de a face un prilej de sărbătoare din tot ceea ce ne înnobilează. Această celebrare transformă întreaga noastră viață într-o ocazie de a ne bucura, de a aștepta ca în fiecare an magia sărbătorii să ne încarce din nou cu energia specială a sărbătorii iubirii, care ne va însoți de-a lungul întregului an. În felul acesta, devine mai ușoară adaptarea noastră la mecanismele comunicării specifice circulației produselor și ale darului.

Deși este un bun al societății consumeriste, iubirea funcționează după propria logică a schimbului, alta decât cea a circulației mărfurilor. Ea presupune actualizarea mecanismelor darului și dăruirii. Așa cum am mai spus în altă parte, darul nu este un schimb de bunuri și nici nu trebuie redus la un act de donare. Darul, întotdeauna, atrage după sine un alt dar. El se realizează sub semnul reciprocității, chiar dacă, în mod firesc, darul se realizează pe un plan superior, al unei recompense simbolice sau al unei investiții de sens. Elogiul adus persoanelor favorizează apariția iubirii doar dacă el este un produs al darului și se integrează unei reciprocități specifice dăruirii.

 

4. Iubirea este cel mai bun instrument de depășire a crizei spirituale a omului postmodern.

Odată cu lumea modernă asistăm la un proces, benefic, de laicizare treptată a sferei publice, inclusiv a relațiilor sociale și interpersonale. Consecințele laicizării se resimt, însă, și la nivelul sferei private sub forma secularizării iubirii. Iubirea umană nu mai este concepută în manieră platonică, drept participare la realitatea ideală a iubirii divine, nici sub forma unui flux ce izvorăște dintr-un Absolut care coboară înspre umanitate. Secularizarea iubirii înseamnă desprinderea ei de realitatea transcendentă, pentru a o face parte dintr-un proces de auto-transcendere specific uman.

Iubirea este desprinsă din sfera sa teandrică și adusă în planul eticii și al trăirilor înalte. Pentru că pare un ideal prea înalt pentru a-l impune conștiinței publice, ea se limitează la opțiunile private. Astfel, sfera publică nu mai este modelată de ideea iubirii. Locul acesteia este luat de valoarea etică a respectului. În acest sens, este semnificativă afirmația lui Lev Tolstoi potrivit căreia „respectul a fost inventat pentru a umple locul gol în care iubirea ar trebui să locuiască”. Este vorba atât de o nouă modalitate de semnificare a modului de situare în lume, cât și de constituirea unui ideal etic, specific omului postmodern. Ceea ce Gilles Lipovetsky aduce în discuție ca fenomen al eliminării oricărei autorități absolute și instaurare a unei etici minimale se aplică și în cazul iubirii. Cu toate că semnificațiile iubirii se schimbă, ea nu dispare nici din sfera publică, nici din cea privată. Ea își schimbă doar rolul. Din centru al construcției întregii existențe, ea devine un instrument de adaptare într-o lume prin excelență plurală și construită pe comunicare. Postmodernitatea dă iubirii valoarea unui instrument de comunicare. Aurel Codoban consideră că în acest fel se constituie „o ontologie a comunicării care presupune lumi multidimensionale, lumi plurale, lumi paralele, adică medii de semnificație, ce devin pentru fiecare dintre euri o lume în decursul istoriei lor personale”. Acest eu plural face posibilă instrumentalizarea iubirii într-o lume expusă comunicării generalizate, cum este viața cotidiană a omului postmodern.

5. Iubirea este o taină atât de mare, încât este interzis să spui totul despre iubire. Ea trebuie dezvăluită doar parțial și întotdeauna acoperită cu un văl transparent menit să îi trădeze formele depline.

Prin urmare, iubirea – în ceea ce are ea inepuizabil – poate fi cunoscută doar de cei ce au o înclinație respectuoasă pentru ea. Așa cum arăta, într-un alt context, Moshe Idel, jocul dintre exoteric și esoteric familiarizează omul cu inefabilul existenței. Dar pentru o bună întâlnire cu această dimensiune esoterică a iubirii, cel mai bine ar fi să căutăm și să citim textele semnate de filosoful iubirii – Aurel Codoban.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral