Realisme

Tudor Crețu Publicat la: 10-03-2017

Dialogurile sunt vii, discursul personajelor e suficient de „accidentat” pentru ca oralitatea să fie credibilă. E o proză integratoare: clișeele perioadelor „încondeiate”, ritualurile lor personale și colective, folclorul urban sunt fixate ca într-un insectar care… zumzăie și colcăie. De la mărci de adidași la hituri și formații. De la obsesii și pulsații localiste la tragediile unor „macrostructuri” precum Iugoslavia. Istoria mare și mică. Iugoslavia asta și era, de fapt: paradisul… de peste Dunăre sau fâșie. Caz personal: reparatorul de televizoare se numea Fometescu. De el depindea, tot mai des spre finalul anilor ’80, dacă vom prinde sau nu sârbii. Trudea ore în șir cu ciocanul de lipit, ochelarii îi lunecau până spre vârful nasului și, la un moment dat, imaginea apărea pe ecran. Dușco Dugorușco, numele sârbesc al lui Bugs Bunny, Lepa Brena sau Sony (din celebrul serial Miami Vice) își făceau, iarăși, de cap. Întoarcerea în timp e tot o trecere de frontieră, interzisă sau nu.

Gheo cultivă un realism cinematografic. Cu un termen la fel de… filmic, panoramează. Perspectiva, ca să citez din primul capitol, e când a muștei, când a șoricelului. Epocile se întretaie. De pe o terasă de azi ne întoarcem la Casa Studenților din anii ’80. Scările sunt urcate treaptă cu treaptă, etaj cu etaj. Plecarea din discotecă e un traseu la fel de gradual. Timișoara, altfel spus, e luată la pas. Un realism, aș adăuga, metodic. Riscul, uneori, e al rețetarului vizibil. În treacăt fie spus, paginile mai șubrede un pic din Noapte bună, copii sunt cele despre metoda de furat Maradona. Pagini mai degrabă de descripție „polițienească”. Încercând să surprindă tipicul unei epoci, proza însăși devine uneori tipicară.

Traseele personajelor sunt cât se poate de concrete și exacte. Timișoara pe jos, Timișoara cu tramvaiul, cu șmecherii și controlorii IJTL (cum se numea pe atunci RATT-ul). Un realism aș zice, de astă dată, cartografic. Crâmpeiele unui șlagăr al epocii fredonat de Vlad contrapunctează secvențele drumului. Un vers echivalează cu o distanță străbătută. Textul e englezesc, realitățile, românești. Un realism, ca să mai adjectivez o dată, (sub)cultural – al culturii subterane, alternative, neoficiale. O proză, cum glumeam cu un confrate la telefon, mai degrabă socio(logică) decât psiho(logică). Un rol important îl joacă și brandurile perioadei comuniste: adidașii Simod, Kentul etc., mărci cu puteri cvasimagice, care deschideau porți și portaluri. Mătușa din Germania, bunăoară, era mai importantă decât îngerul păzitor.

Ca autor al Casetelor martor (vol. I, Tracus Arte, 2013; vol. 2, 2015), roman conceput ca reality show, în care apar regizori și operatori de toată mâna, sunt solidar cu perspectiva filmică a lui Gheo, chiar dacă eu am cultivat cu precădere unghiul subiectiv.

P.S. Desigur, deschiderea lui Radu Pavel Gheo spre fantastic ar putea oricând constitui subiectul unui alt articol.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


De la confruntarea electorală dintre JFK și Richard Nixon încoace, democrațiile consolidate ale lumii au intrat în...
Este greu de spus cât de mari ar trebui trasate cercurile grijii. Este greu de spus de cine trebuie să avem grijă sau pentru...
Ironic, direct, dezolant, profetic, artistul Gheorghe Lungu nu rătăcește după rețetele specifice Pop Art-ului postmodern, nu...
Spuneam și cu alte ocazii că premiile de arhitectură pot fi o unealtă de direcționare a profesiei, de certificare a unui anumit...
Stilul direct și controversat al dramaturgului american Neil LaBute, preocupat de trame de cuplu, se pliază foarte bine pe stilul...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral