Poți să intri, dar ai grijă ce zici

Ioan Șerbu Publicat la: 10-03-2017

Dacă se va face un film după Disco Titanic, ar fi bine să-l regizeze Lars von Trier. Deși, se vede, indicațiile de lectură date de Radu Pavel Gheo și rupturile narative numai potrivite ca să încapă între ele sub-povești (ca afluenți ai cursului principal) ar face munca ușoară chiar și pentru un student din anul II la Teatru și Film.

 

În 2011, Radu Pavel Gheo face o excursie pe litoralul croat, în Split, și, undeva la malul Adriaticii, găsește ruinele unei discoteci iugoslave. „Disco Titanic”. Îl găsește acolo pe Vlad Jivan, personajul principal al romanului, care îi spune povestea lui. Jivan e născut de fapt în Timișoara, în anii ’70 și crește într-un climat semideschis, jumătate prins în comunismul represiv ceaușist, jumătate emigrat în cultura pop-rock iugoslavă, printre blugi, reclame și Coca-Cola. Știe sârbește (sau sârbo-croată), fapt de mare ajutor mai târziu, când se va ocupa cu o profitabilă contrabandă cu benzină. În liceu, fără vreun puseu specific de disidență și fără vreo chemare poetică, va modifica imnul național („Trei chiloți cunosc pe lume…”), beneficiind, ca urmare, de o atenție specială din partea Securității și de o bătaie soră cu moartea din partea tatălui. Dar problemele lui Jivan nici nu încep și nici nu se sfârșesc aici. Radu Pavel Gheo îl însoțește prin adolescența traumatică și, desigur, oarecum comună în întreaga zonă est-europeană din anii ’80-’90. A îngriji cu sfințenie o pereche de jeanși și una de adidași, a ascunde printre benzi de magnetofon un parfum adus de peste graniță, menit să facă ravagii printre fetele înnebunite după Modern Talking, a pune la socoteală și freza de depeșar în stare să incite proaspăt înființatele gășculițe de cartier – tineri pe cât de emancipați pe atât de confuzi – sunt experiențe pe care occidentalul nu le-a trăit. Apoi, o excursie a tânărului în Split și o întâlnire în Timișoara vin să-i schimbe viața, iar el, încercând să le depășească, va fi silit să le ascundă de cei din jur, chiar și de el însuși, uitându-le.

În 2011, Vlad Jivan e un afacerist de succes, posesor de BMW și de vilă cu etaj într-o Timișoară trecută printr-o revoluție, dar cicatrizată. Are timp de baschet și de bere cu prietenii până târziu în noapte, măcinând probleme domestice și, ca o modă neîncheiată încă, idei secesioniste, localiste. Miticii, regățenii, moldovenii n-au venit decât să strice limba și ștaiful bănățean. Dezbate fără doar și poate și despre arhicunoscuții interlopi locali, rechini imobiliari colorați cât se poate de rasist. Lansează la propria-i editură poeziile soției (fără să-și facă din asta iluzii privind profitabilitatea sau suportul oferit literaturii bănățene) și se contrazice episodic cu un personaj incomod, pe nume Radu Pavel Gheo. Lucrurile merg destul de bine pentru Jivan, până când Emilia, soția, propune o excursie a familiei la Split. După mai bine de douăzeci de ani, Jivan riscă să-și întâlnească vechii prieteni croați și, odată cu ei, propriii demoni.

Partea croată a cărții – incluzând cea care descrie fragmentar războiul rezultat ca urmare a dezbinării Iugoslaviei – e cea mai dureroasă. Așa cum și înainte toți conviețuiau într-o relativă liniște, dar nimeni nu uita ce e, asemenea au rămas – ba cu răni și sechele mult mai acute – anii de după război: nimeni nu-și uită partea sârbă, croată ori bosniacă. Și mai ales nu-și uită morții. De aceea, limba, accentele, muzica, hainele sunt ca o carte de vizită etnică. O lume care-și caută identitatea prin desprindere de o entitate mai mare e o lume conflictuală, iar diferențele de opinie merg până la vărsarea de sânge. Nu degeaba, prin lecția care i se administrează personajului Jivan, autorul pune problema în termeni reali pentru promotorii acestor fanfaronade secesioniste: repetiția frecventă poate duce la convingeri goale (și cu atât mai periculoase), mai ales când se pare că n-am luat aminte la ce s-a întâmplat doar la câteva zeci de kilometri lângă.

Mercantilismul lumii editoriale este o altă temă pe care Radu Pavel Gheo e nespus de bucuros s-o abordeze. Pentru autori și editori deopotrivă, diagnosticul e același: din literatură nu se poate trăi, literatura nu aduce bani. Cum de, cu toate acestea, se publică literatură? E simplu: pe lângă afișe electorale și manuale, editorii acceptă câteva concesii: unele pentru prieteni, altele, pentru viitoare relații. Nu lipsesc (cum se putea?) neocomuniștii și vechii securiști, scăldându-se în aceleași ape tulburi ale puterii politice și financiare, la peste douăzeci de ani de la moartea lui Ceaușescu. Cu acest trecut-prezent ne hărțuiește Radu Pavel Gheo în romanul lui, exact cum face și cu Vlad Jivan. Iar pentru Jivan călătoria (în timp) în Split riscă să fie ultima.

Să sperăm că pe noi trecutul-prezent ne va lăsa mai puțin șifonați decât pe el.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral