„Disco Titanic” (Vals)

Andrei C. Șerban Publicat la: 10-03-2017

La șase ani după Noapte bună, copii! Radu Pavel Gheo revine în forță cu un nou roman, Disco Titanic (Editura Polirom, 2016), prin care autorul nu doar construiește subtil un cadru mai larg de redare a destinelor câtorva dintre fostele sale personaje, ci ne dovedește din nou că este unul dintre autorii de top ai prozei actuale. Fără să fie privit, în schimb, ca un sequel al fostului său volum, Radu Pavel Gheo revine la tema istoriei fatidice, plasându-și acțiunea în extremitatea vestică a României pre- și postcomuniste, în Timișoara cenușie a clădirilor industriale ori în Timișoara colorată și dinamică a ecourilor fostei Iugoslavii.

 

Întâmplător sau nu, atmosfera romanului Disco Titanic poartă amprenta dulce-amară a câtorva dintre filmele sârbești recente, dintre care îl putem aminti pe Grbavica (Sarajevo, mon amour) al Jasmilei Žbanić, unde iluzia paradisiacă a copilăriei este dinamitată de confruntarea cu oroarea istorică. În același mod, personajele lui Radu Pavel Gheo, dincolo de stereotipiile geografice pe care, în ciuda incisivității la adresa fluxului politic al vremii, dau impresia că și le asimilează chiar mai bine decât demersul istoric propriu-zis, sunt un hibrid între patima balcanică și autoironia autohtonă, între teribilismul adolescentin și maturitatea precoce cauzată de flagelul totalitarist.

Oscilația între registrul comic și cel grav, între ușoara nostalgie a adultului postceaușist după adolescența trăită sub imnul celor „trei culori” (a se citi „chiloți”, după cum se va observa pe parcursul lecturii) și gustul amar al unui eșec social pe care fostul copil le retrăiește printre ruinele paradisului spulberat de pe malurile Mării Adriatice, face din Disco Titanic o scriitură pluristratificată, a cărei eterogenitate stilistică îl îndeamnă pe cititor să-și găsească nu doar propriul palier de receptare, ci și propria structură epică după care să-și ghideze lectura. Căci, pe lângă consistența narativă de amploare redată în siajul unui bildungsroman centrat în jurul lui Vlad Jivan, autorul reușește în prezentul volum și unul dintre cele mai reușite exerciții de prestidigitație formală din cadrul prozei recente.

Radu Pavel Gheo alternează, astfel, structura scenaristică a textelor destinate ecranului cu monologul interior, blocurile descriptive și narative cu secvențele dialogale într-un corp textual inedit, cultivându-și, în raport cu alte scrieri ce-i poartă semnătura, versatilitatea stilistică la un nivel superior. În acest sens, Vlad Jivan devine, pe rând, când personajul/actorul principal al propriului film (redat textual după cele mai „conforme” reguli ale scenaristicii), când raisonneur-ul central prin ochii căruia se filtrează decupajele imagistice, când o instanță auctorială adiacentă periplului narativ prin marea istorie a Europei totalitarist-comuniste ori prin micile istorii ale victimelor de sfârșit de secol.

În acord cu suita de stratageme formale la care apelează Radu Pavel Gheo pentru a-și concretiza universul ficțional, dialogul rămâne în Disco Titanic dacă nu principalul declanșator al epicului, atunci cel mai inteligent redat din întregul arsenal stilistic prezent. Citind acest volum, fanii romanului Noapte bună, copii! pot recunoaște și în textul de față o foarte bine redată fluiditate a pasajelor dialogale, a căror frazare de o autenticitate extraordinară conferă una dintre mizele principale ale întregului demers epic. Discuțiile la bere de după partida de baschet, confesiunile șoptite la urechea celuilalt sub stroboscoapele discotecilor populate de studenți, replicile banale spuse la telefon ori la o ceașcă matinală de cafea, limbajul de lemn al criticilor diletanți ce prezintă publicului larg tinerele speranțe ale literaturii momentului sau chiar și episoadele de o autoironie acidă în care Radu Pavel Gheo devine personajul propriului roman sunt doar câteva dintre cele mai savuroase pasaje ale cărții. Astfel, prin capacitatea autorului de a închega firul epic pe baza unor coregrafii dialogale extrem de bine dozate, se poate afirma, indiferent de sensibilitatea și de așteptările cititorului aflat în fața prezentului roman, că Radu Pavel Gheo este nu numai autorul unuia dintre cele mai bune volume de proză ale anului, ci și unul dintre cei mai puternici scriitori „auditivi” ai momentului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe