Florin Irimia și „Misterul mașinuțelor chinezești”

Corina Giurgia Publicat la: 08-04-2017

Cu o alură ușoară de Freud, Florin Irimia pare că face, prin scurtele-i povestiri, posibile ședințe de psihanaliză. Pentru oameni mari, pentru copii. Rămâne la alegerea cititorului dacă intră în joc sau dacă rămâne un cititor care-și amintește de propria-i copilărie. Jocul este făcut posibil de o nouă apariție editorială semnată de Florin Irimia: Misterul mașinuțelor chinezești, volum apărut recent la Polirom, în colecția Ego. Proză.

Cartea este înduioșătoare chiar de la-nceput, cu un prolog care s-ar putea să te pună pe gânduri, determinându-te să-ți revizuiești amintirile, reproșurile și lucrurile pe care le știi despre tine și pe care le prețuiești. Cartea doare, dar nu sperie, ci atrage așa cum o ploaie de vară atrage curcubeul după ea.

Cartea te răscolește. Preferăm să ținem minte lucrurile frumoase, care ne-au bucurat, mai ales pe cele din copilărie. Amintirile triste, totuși, rămân pregnante, fie că ne place, fie că nu. Important este cum ne raportăm la ele și asta face cartea cu noi: ne trage de mânecă, ne propune o altă perspectivă asupra amintirilor, făcându-ne să le oferim tandrețea memoriei și să ne mai descălțăm atunci când mergem prin roua ierbii copilăriei. Cartea este ca o dulce combinație între sprinteneala copilăriei și timiditatea adolescenței. Totul fierbe odată cu amintirile, totul se simte așa cum simțim lumina cea bună în diminețile de vară.

Cartea te invită la trăire. Cum să-mi trăiesc viața mai bine? Și cum, Doamne, iartă-mă, știu ce înseamnă „bine”? Se mai întreabă naratorul pe alocuri despre această esențială zbatere, mai ales că naratorul este „în penița” unui copil, copilul Florin Irimia. Cartea te condimentează și te psihanalizează. Mă gândesc, citind practic din copilăria lui Florin Irimia, condimentată, bineînțeles, și cu ficțiune, cum ar arăta un copil dus la psihanalist? Ei bine, ar arăta asemenea celui din Misterul mașinuțelor chinezești: un pic sfios, un pic prea matur pentru vârsta lui și plin de întrebări, poate prea potrivite. Dar cum altfel se maturizează un copil? Cum trece direct de la copilărie la maturitate, sărind peste etapele normale ale adolescenței și post-adolescenței? Exact, întrebându-se cum poate trăi mai bine viața, cum se poate bucura de lucrurile mici. Ne oprim la prețuire. Prețuirea în sine, ca acțiune și ca act al memoriei, face și mai bună întâlnirea cu o asemenea carte. Avem un prilej tocmai bun pentru a ne descotorosi de încrâncenarea cu care uneori privim spre trecut. Așa cum spune autorul, copiii sunt preocupați de viitor, ceea ce-i face senini și sinceri, iar adulții sunt mereu cu gândul la trecut, ca la o pasiune. Or, ce-ar fi să rămânem copii, cu viitorul în inimă?

Florin Irimia este scriitorul pe care l-aș trece în rândul celor cu o înclinație uimitoare spre visare. Este mare lucru să poți visa și să scrii. Apoi, dacă reușești să aduci oamenii din realitate în visare prin cuvinte și povești potrivite, ai câștigat lupta cu realitatea.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral