Statul, banii publici și oamenii politici

Bogdan Călinescu Publicat la: 05-05-2017

Majoritatea politicienilor consideră că, odată aleși, beneficiază de o clauză ce le conferă un soi de drept deplin pe banii publici de care beneficiază. Primesc de la stat acești bani, deci îi pot cheltui cum vor. În Franța, e cazul celor – foarte numeroși – care-și angajează nevestele (soții) sau copiii (ca să nu mai vorbim despre amante) în calitate de asistente (asistenți). Scandalul iscat de soția lui François Fillon, candidatul nefericit al dreptei la alegerile prezidențiale, e un excelent exemplu. Investigațiile presei au arătat că Fillon și-a angajat soția încă din anii ’80 cu bugetul primit de la stat și destinat să fie folosit pentru a plăti personalul care îl ajuta. Deci nimic ilegal. Se pare însă că doamna Fillon nu a făcut mai nimic în toți acești ani. A stat acasă și s-a ocupat de copii. Cu toate că salariile primite se ridică, în total, la o sumă foarte frumușică, de peste un milion de euro.

Politicienii nu-și dau seama că francezii simpli reacționează imediat la aceste sume foarte mari. Se consideră deposedați indirect și înșelați de un sistem pe care nu-l mai vor. La urma urmelor, e vorba despre banii contribuabililor, despre banii lor. Fillon era la 30% în sondaje înaintea acestei afaceri, a pierdut însă cu 19%. După scandalul Fillon, s-a aflat că peste 100 de deputați își angajează cel puțin un membru al familiei. Un socialist a avut drept colaboratoare fiicele lui, cu vârste de 15, respectiv 16 ani! Deci minore, ceea ce este total ilegal! Fie că este vorba despre Franța sau România, politicienii nu au simțul măsurii și cred că faptul de a fi aleși le permite orice.

Să revenim la președinția Franței, despre care Jean-François Revel scria că „îi înnebunește pe cei care o obțin, pe cei ce râvnesc la ea și pe cei care au pierdut-o”. Într-adevăr, cel care este ales devine un fel monarh al Franței. Exemplul perfect l-a constituit socialistul François Mitterrand, care a crezut că avea drepturi nelimitate. A numit și a ales prim-ministrul, deși acest fapt ține de alegerea Camerei Deputaților. S-a implicat în politica internă și economică, deși aceasta trebuia condusă de prim-ministru (tot Jean-François Revel scria că, în Franța, prim-ministrul nu mai e o funcție, ci o ficțiune). Mitterrand a devenit, de facto, cel care s-a ocupat de politica externă a Franței, de care, de fapt, sunt responsabili aceeași Cameră a Deputaților și ministrul de Externe.

Cei care râvnesc la președinția Franței flirtează, într-adevăr, cu nebunia, cel puțin în ceea ce privește ideile pe care le propun. Nu mai puțin de 11 candidați s-au prezentat la alegerile prezidențiale din Franța. Dintre aceștia, cel puțin opt sunt fățiș marxiști, iar unul are poziții marxizante (împotriva bogaților, sistemul financiar fiind văzut ca un țap ispășitor, iar egalitarismul fiind obiectiv ce trebuie atins). Doar unul dintre ei, François Fillon, a avut curajul să propună mai multă libertate economică și câteva reforme de bun-simț. 
E o dramă teribilă să vezi că, în Franța anului 2017, cel puțin trei candidați la prezidențiale se consideră fără jenă comuniști! Vă imaginați ce scandal ar fi fost dacă unii s-ar fi prezentat ca naziști!

În fine, cei care au pierdut alegerile, mai ales în Franța, revin fără jenă pe scena publică, deși au fost condamnați sau sunt sub urmărire penală. A fost cazul lui Nicolas Sarkozy, care a pierdut alegerile din 2012, și al lui Alain Juppé, fost prim-ministru sub președinția lui Jacques Chirac.

Este clar că, în Franța, sistemul trebuie reformat, pentru că există, la fel ca în România, un dublu executiv inutil: președintele și prim-ministrul aparțin aceluiași partid sau se calcă pe picioare când sunt din partide diferite. Rezultatele alegerilor din Franța arată că societatea așteaptă schimbări profunde în ceea ce privește comportamentul politicienilor. Primul tur ne-a arătat că avem de-a face cu patru Franțe diferite : Macron, Le Pen, Fillon și Mélenchon au obținut toți în jur de 20% din voturi! Niciodată Franța nu a fost atât de divizată și e momentul ca ea să aleagă drumul reformelor liberale. Dacă nu o va face, peste câțiva ani va fi prea târziu…

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral