Poezia ca ritual tanatic

Andrei C. Șerban Publicat la: 11-05-2017

Demers editorial specific noilor tendințe de readucere în discuție a vocilor care au marcat secolul precedent, antologia Copilăria lui Ario Paradis elaborată de Bogdan Crețu pe baza textelor semnate de Cezar Ivănescu vine să readucă în atenția publicului una dintre cele mai apreciate și, în același timp, controversate opere (și, nu în ultimul rând, personalități) poetice ale literaturii postbelice.

 

Calofil prin formalism și prin grija aspra învelișului sonor nelipsit de o bizară și dureroasă muzicalitate, Cezar Ivănescu ia, discursiv, înfățișarea unui trubadur dedicat extincției biologicului, al cărui imaginar pare o transpunere în text a individualităților cadaverice dominate de mișcări frânte, de stridența gestuală și verbală a unor existențe larvare, așa cum poate doar Tadeusz Kantor, părintele teatrului morții, a reușit să le vizualizeze: „VEȘNIC MATERN SEX INCREAT AL MORȚII/ veghind de-a rândul nopți de-a rândul/ și țestele bălane-ți sparg auzul/ din nimic în nimic doamne/ din nimic în nimic/ perfecte legi le pâlpâie în carne/ din nimic în nimic doamne/ din nimic în nimic/ taci și auzi/ cum trup de ceară-ți curge (…) și iată trupul galben cum se scurge/ din nimic în nimic doamne/ din nimic în nimic/ și iată trupul mort/ și iată trupul galben/ și alt mort alături/ și alături alt mort/ VEȘNIC MATERN SEX INCREAT AL MORȚII” („Corpus”). Ipostaza maladiv-maternă ce se resimte la nivelul întregii opere semnate de Cezar Ivănescu plasează aceste versuri sub cupola unei fecundități morbide prin care erosul, la rândul său, nu este altceva decât starea embrionară a microorganismelor tanatice în plin proces de (re)compunere a anatomiei întregului cosmos. Imaginile cu conotații medievale ori care cumulează elemente de recuzită specifice acestui câmp semantic – stranie pendulare între un aparent extaz al omului religios și teroarea viziunilor dantești –, la care poetul apelează (câteodată cu o destul de ostentativă prețiozitate) în construirea unor epifanii macabre, potențează stadiul degenerativ al unei fiziologii deficitare. În poezia lui Cezar Ivănescu nu există individualități, ci un corpus indistinct de rumori orgasmice, de cărnuri informe și diforme ori de dorințe pasagere care, sub amenințarea unei morți iminente, par meschine. Încă o dată, erosul unei asemenea poezii devine o iluzie de percepție a acestor viziuni coșmarești ce cochetează cu tanatofilia: „! când pomii înfloreau în Baaad,/ atunci iubita mea m-a întrebat,/ de ce cu moartea te-ndrăgești mereu/ și nu vezi ce frumos e sânul meu?// ! am ochi albaștri și picioare lungi,/ dar groaza inimii nu-mi mai alungi,/ fără păcate lăcrimez ușor,/ ca floarea nevăzută o să mor! (…) frumoasă ești ca Moartea și mai mult,/ ca Muzica și Raiul cel ocult!” („Jeu d’amour, joie d’amour”). Nu vorbim, în schimb, despre o devitalizare galopantă ori despre o cangrenare inevitabilă a simțurilor asumată la nivel colectiv, ci despre o voluptate atât de puternic resimțită pe măsura construcției acestor scenografii apocaliptice, încât invocațiile poetului capătă aspectul (formal, cel puțin) al unor elegii trubadurești: „înalță-ti crinii tu/ femelă gravă:/ o fericită-analogie/ mi-ar liniști delirul/ ca țeasta zdrobită/ criminalului:/ pură imagine a tinereții (Prințului)/ inconștiență a sângelui/ soarele greu/ cu mandibule de rac/ coborât lângă buză:/ cum îți înalț eu sexul/ unde izvoarele bunătății morții/ cu craniul meu/ acoperit de carne” („Leviathan”). Este interesantă asocierea acestei voluptăți întru moarte cu sintaxa incantatorie a unui psalm care sfidează incisivitatea cinică a unei perspective asupra a ceea ce alții o numeau transcendență goală. Poetul reușește în aceste poeme similare unor ritualuri tanatice să umple cerul cu un zeu aflat într-un permanent proces de descompunere chimică, acolo unde mai vechii poeți și gânditori vedeau un dumnezeu care-și înscena moartea printr-o absență terifiantă.

Dincolo de instinct și ritual tanatic, dincolo de strigăt și corporalitate larvară, această poezie a biologicului degradant, deși ne apare azi drept una dintre cele mai prolifice opere ale liricii viscerale autohtone, riscă să-și piardă credibilitatea tocmai printr-o mizare excesivă pe o tonalitate stridentă raportată la un discurs (adesea politic) care, în ultimă instanță, nu se dezice de imaginarul redat cu o macabră ostentație decât la nivel formal. Versificator (și, să nu uităm, cantautor) al unei corporalități mortificate și lipsite de voință, Cezar Ivănescu, în ciuda faptului că reușește să surprindă viziunile eschatologice ale unui lung și lent proces de devitalizare universală printr-un vitalism contrapunctic, rămâne autorul unei opere al cărei ecou pare să dispară odată cu trecerea în neființă a propriului creator. Ceea ce într-un moment istoric demonizat putea trece drept manifestul unei generații cenzurate, azi, poezia lui Cezar Ivănescu, spre deosebire de cea a congenerului său mult mai interiorizat, Mircea Ivănescu, ni se prezintă asemenea unui excelent exemplu de vindecare prin violentare a tarelor specifice unei etape cronologice singulare, al cărei termen de valabilitate nu poate garanta o la fel de bună receptare, în absența unei preconștientizări a contextului sociopolitic în care a apărut.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Înainte să-și încheie al doilea mandat, Barack Obama a ordonat expulzarea din Statele Unite a peste treizeci de suspected...
Pe simezele Galeriei „Dana” am asistat la un dialog artistic: Alexandra Floarea, cu expoziția Soul Texture,...
Nu m-am considerat niciodată o persoană cu „vână” politică. La fel de bine, nu pot pretinde că am o decentă...
Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj...
E cunoscut faptul că filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral