Cateheză

Ștefan Baghiu Publicat la: 12-05-2017

Un text despre Cezar Ivănescu cere, parcă din oficiu, o explicare a demonetizării rapide a numelui autorului. În multe cazuri, explicația poate fi privită astfel: numele lui nu a circulat printre autorii revendicați ca fiind centre ale unui sistem de referințe permutabile. Fie ale unui sistem canonic pe care îl utilizează autorii, în consecutivitatea lor, implicit (prin poetică) sau explicit (prin revendicare).

Astfel, nu doar „reputația sa de om aspru, dificil, capabil de gesturi neașteptate” (Bogdan Crețu – de altfel, criticul amintește și de faptul că Ivănescu nu îi credea capabili pe critici să îi înțeleagă opera), ci și histrionismul flagrant au făcut ca poezia sa să fie încadrată în cea pe care, poate nedrept, Mircea Cărtărescu o vedea creată din „lutul din care se construiesc statuile în lumea noastră provincială” (în Postmodernismul românesc, referindu-se la aripa neoexpresionistă a optzeciștilor). Spun „poate nedrept”, însă excesul acestei paradigme șaizeciste (nucleul dur, extatic, oracular al șaizecismului poetic) mai poate fi găsit astăzi doar la poeți ca Vasile Dan, Aurel Pantea sau Adrian Suciu. Gesturile exagerate din poeme (largi incantații, transplantul misticii, încrederea totală într-o imaginație totemică și demiurgică) s-au transmis în gesticulația publică (sau invers). Amintesc doar episodul de la începutul anilor ’90, când poetul era atacat peste tot în presa culturală pentru că în revista Baricada s-a autointitulat o „reîncarnare” a lui Iulius Cezar.

Însă nu asta ar fi marea problemă, nici pe departe. Ceea ce ar trebui urmărit pentru a explica intrarea în anonimat a poetului în ultimul deceniu ține de poetica sa (pentru că, deși extrovertiți până la histrionism, alți poeți au rămas între referințele recente), de faptul că imaginarul său a împiedicat într-un fel recuperarea sa. Atât de universalizabil (căci ancient), atât de neatent la corespondențele în real (în sensul de cotidian) și atât de prețios încât ironia părea frivolă, Cezar Ivănescu a marșat mereu pe o visceralitate nemediată. Dacă pentru Octavian Soviany acesta este, alături de Angela Marinescu, „primul mare poet al visceralității în suferință”, felul în care au exploatat cei doi această damnațiune carnală a fost diferit. E adevărat că au existat linii de influență pentru poeți recenți, însă nu au venit atât dinspre Cezar Ivănescu, cât prin Angela Marinescu. Pentru că visceralitatea lui Ivănescu va fi mereu alegorică sau exagerată metaforic: deși cei doi seamănă („regret veșnic/ vor avea oamenii/ că s-au născut cu fața către moarte,/ iar eu/ că m-am născut/ în această hermafrodită câmpie:/ sex al melancoliei și-al creștetului vinețiu”, scrie C.I.), diferența esențială mi se pare a sta în faptul că, în timp ce Marinescu a optat pentru o poezie noir citadină, mundană (în cel mai bun sens), Ivănescu a altoit-o cu formele populare și cu refrenul metaforei ecleziastice. Mi se pare aici extrem de bună comparația cu Lorca pe care o propune Nicolae Manolescu, cu un singur amendament: faptul că Cezar Ivănescu nu iese niciodată din text pentru a contempla nemediat, ci e implicat până la ultimele consecințe în propriile versuri. Nu există aproape nici un „respiro” în poezia acestuia, ea nu se calmează niciodată din zbuciumul existențial. De aici, cred, implicațiile stilistice: „Doinele” aluvionare, repetiția e regină, dar există remake-uri și reorientări ale unor clișee („Tatăl meu, Rusia”); „Sutrele” lapidare voit, pentru că principala lor funcție e gnomică, de cateheză.

Dincolo de implicare, poezia lui Cezar Ivănescu necesită hermeneutică, iar acesta e principalul impediment pentru ca ea să mai producă în cadrul jocurilor de anxietăți ale influenței.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral