Muzici și epifanii

Marius Conkan Publicat la: 12-05-2017

Mulți dintre criticii literari mai tineri sunt atenți îndeosebi la mutațiile din poezia autorilor debutați în ultimii ani, fapt care, oricât de justificabil, așază în umbră poeți importanți ai generațiilor trecute. Firește, este întru totul necesar să trasăm harta noii paradigme estetice (în cazul în care o astfel de paradigmă și-a deschis cu adevărat orizontul), dar ar trebui să-i recitim, în egală măsură, sau chiar să-i integrăm în circuitul actual și pe autorii care, într-un fel sau altul, au rafinat și restructurat limbajul poetic în deceniile trecute, idee pe care am nuanțat-o deja în câteva cronici recente. Spre acest tip de revizitare ne îndeamnă indirect Bogdan Crețu, care, de curând, a întocmit antologia Cezar Ivănescu. Copilăria lui Ario Paradis, cu a cărui poezie mărturisesc că, până acum, am fost puțin familiarizat.

Organic (în sensul de carnal, visceral și sangvin), thanatic, funest, liturgic, imnic, funambulesc, mitologizant, religios, metafizic, obsesional, livresc, influențat de tragismul grec și de sistemele mistice – acestea și multe altele sunt elementele definitorii pentru imaginarul lui Cezar Ivănescu. Dar, într-o măsură covârșitoare, cel mai pregnant este pusă în lumină moartea ca obsesie, ca spectru matern, ca fetiș, ca entitate erotică, în logica unui limbaj cu valențe simbolice, care măsoară distanța de la senzualism la gnoseologie. Însemnul heraldic pentru un atare univers poetic poate fi „gândesc moartea, deci exist”, ca itinerariu existențial ce plasează (auto)cunoașterea într-o zonă intermediară între carnalitate și vid, la limita umană, thanatică. Moartea este, în viziunea lui Cezar Ivănescu, o experiență hymenală, iar gândirea ei (asimilată, în fond, unei gândiri poetice de tip abisal) permite accesul la o stare/realitate metafizică, unde există posibilitatea de a fi simultan materie și antimaterie, carne, suflet, increat și neant (vezi poemul „Corpus”). De aceea, dimensiunile thanatice sunt, la Cezar Ivănescu, organice, extatic-carnale, fiind traduse constant printr-un delir metafizic, ca în poemul „Leviathan”. În ton cu această obsesie a morții (care, de la un punct, corupe întregul discurs), apocalipsa în ritmuri vegetale, sangvine, paradoxal-germinative este centrală în poezia din Rod și La Baaad, care rămân probabil cele mai bune volume ale autorului.

Cezar Ivănescu a scris, în general, o poezie antirealistă, anticotidiană, care instituie regimul sacru, arhetipal, mistic, muzical-epifanic al lumii. Acesta este și argumentul principal pe care Bogdan Crețu îl nuanțează în studiul său introductiv, bine închegat și lămuritor: „lirismul său este unul radical, plasat nu în afara convenției, ci într-o tradiție de dinaintea instaurării acestei convenții. (…) Cezar Ivănescu își plasează, de la bun început, textele într-o tradiție pre-literară a poeziei; gesturile sunt primitive, țin de mecanica articulării simbolice. Versurile au eficacitatea și precizia unei rostiri ritualice și instaurează un ceremonial care este de ordin existențial, nu literar” (p. 6). Din acest motiv, antologia Copilăria lui Ario Paradis ar putea readuce în atenția criticii un autor valoros și original, care ar fi fost unul de excepție dacă obsesivitatea de fond a poeziei sale (benefică, până la un moment dat) și stilistica excesiv arhaică (deși adecvată unui amplu proiect estetic) nu i-ar fi stat împotrivă.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


De la confruntarea electorală dintre JFK și Richard Nixon încoace, democrațiile consolidate ale lumii au intrat în...
Este greu de spus cât de mari ar trebui trasate cercurile grijii. Este greu de spus de cine trebuie să avem grijă sau pentru...
Ironic, direct, dezolant, profetic, artistul Gheorghe Lungu nu rătăcește după rețetele specifice Pop Art-ului postmodern, nu...
Spuneam și cu alte ocazii că premiile de arhitectură pot fi o unealtă de direcționare a profesiei, de certificare a unui anumit...
Stilul direct și controversat al dramaturgului american Neil LaBute, preocupat de trame de cuplu, se pliază foarte bine pe stilul...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral