Câteva întâlniri cu poezia lui Cezar Ivănescu

Dan Coman Publicat la: 12-05-2017

Multă vreme, în adolescență, am fost convins că Cezar Ivănescu e un poet de undeva de prin secolul al XVIII-lea. Viorel Paraschivoiu, mentorul nostru de atunci, vorbea despre el cu un respect pe care, credeam, numai poeților morți de sute de ani îl poți arăta. Faima lui C. Ivănescu ajunsese (nu-mi pot explica în ce mod, pentru că de citit, nu-l citisem) atât de mare printre noi, încât, atunci când am găsit Rod în biblioteca satului unde trăiam, nu am ezitat să-mi manifest zgomotos entuziasmul (ceea ce a încântat-o pe bibliotecara mică și negricioasă J) și să iau cartea ca pe o descoperire pe cât de neașteptată pentru acel loc, pe atât de valoroasă. Numai că, imediat ce am ajuns acasă și m-am pus pe citit, așteptările mele au fost violent spulberate de texte. Nici una dintre rezonanțele numelui acestui poet nu avea acoperire în poezia sa. Îmi închipuisem cu siguranță o cu totul și cu totul altă poezie. Singurul lucru pe care l-am reținut a fost semnul exclamării aflat la începutul poemelor. N-am reușit să trec mai departe, să fiu cu adevărat atent, nu cred că am reușit nici măcar să citesc un poem cap-coadă: atât de mult mi-a plăcut ideea aia, încât m-am pus pe scris: o vreme, fiecare poem pe care-l scriam începea cu trei semne de exclamare.

Apoi, am descoperit prin sat o domnișoară care mă plăcea, dar care nu admira în mod explicit poezia, așa că am lăsat-o baltă cu scrisul. Asta până când, bineînțeles, domnișoara a plecat într-un mare oraș, iar eu am descoperit poezia optzeciștilor. Citeam și scriam. Mă încântau bicicletele lui Tolcea și Anluminura lui Paul Grigore, nu mai zic de revelația Cristi Popescu. Scriam și scriam și nu m-aș mai fi oprit. Și când, absolut din întâmplare, am dat peste câteva texte din La Baaad, nu mi-au plăcut. Am lăsat imediat poezia lui C. Ivănescu deoparte. Nu aveam răbdare cu așa ceva. Eu voiam experimente spectaculoase, imediat vizibile, exersam formele abrupte, violente, lipsite de orice urmă de muzicalitate & rimă. Norocul meu a fost că, după câțiva ani, vizitând o altă domnișoară, de data asta la Bistrița, am zărit un afiș care anunța un spectacol-recital al lui Cezar Ivănescu împreună cu niște muzicieni. Am reușit să nu mă trădez față de domnișoară, dar nu mare mi-a fost mirarea să constat că Cezar Ivănescu era viu și bine-merci, ba chiar reușise să umple biserica evanghelică cu admiratori ai poeziei sale. M-am dus la acel recital din curiozitate. Atât de tare m-au izbit forța și stranietatea acelei lecturi-recital (ba își cânta – într-un mod absolut siderant –, ba își scrâșnea sau șoptea versurile), încât, imediat după asta, m-am dus și am făcut rost de La Baaad și m-am pus iar pe citit. S-a întâmplat cum se întâmplă în astfel de cazuri: am citit textele cu vocea sa adânc întipărită în minte, cu ritmurile acelea atât de atipice, cu incantațiile ei mai apropiate de muzica contemporană decât de orice alt tip de melopee. Am ajuns astfel să descopăr un poet la care nu avusesem până atunci acces (ah, gustul delicios al revelației!), un poet pe care mai apoi l-am citit și recitit de nenumărate ori, de fiecare dată cu aceeași senzație: deși un poet care își structurează textele recurgând la matrițe (aproape) clasice, Cezar Ivănescu este unul dintre cei mai atipici poeți pe care îi avem.

Cu atât mai mult acum, recitind Copilăria lui Ario Paradis, excelenta antologie realizată de Bogdan Crețu, mi-am dat seama de un lucru care se întâmplă extrem de rar: există poeți care au ajuns atât de departe în literatura lor, încât e imposibil să facă școală: unicitatea lor este totală, scrisul lor pustiind din prima absolut totul în jur, astfel încât devine imposibilă orice încercare, oricât de mică, de a testa/încerca mecanismele, formula pe care aceștia au propus-o. Cezar Ivănescu este unul dintre ei.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral