Proxima încercare

Alex Ciorogar Publicat la: 12-05-2017

În contextul discutării volumelor nou apărute, unul dintre cele mai importante aspecte la care îmi pare c-ar trebui să se racordeze de aici încolo critica noastră literară (critica de întâmpinare) nu e altul decât recunoașterea importanței metamodernismului în cadrul proiectelor lirice dintre cele mai recente. Aș zice, înainte de toate, că profitul major al unei asemenea deplasări conceptuale ar consta în relocalizarea dezbaterilor actuale pe terenul mult mai fertil al examinărilor paradigmatice în defavoarea vechii grile generaționiste.

 

Cei care cunosc îndeaproape morfologia liricii extrem-contemporane își vor da repede seama că nu puține sunt formulele ce pot fi plasate sub cupola sa generoasă. Fie că ne referim la varietatea problematicilor abordate, fie că ne raportăm la diversitatea registrelor discursive, putem spune că figuralitatea metamodernă presupune nu doar reluarea câtorva dintre principiile majore ale modernismului, ci și actualizarea principalelor sale direcții (romantismul, parnasianismul, simbolismul, impresionismul, suprarealismul) prin utilizarea autosubversivă, pe de o parte, a strategiilor postmoderne – ironia, cinismul, pastișa, autoreflexivitatea – și, pe de alta, prin încorporarea efectelor și a temelor celor mai titrate evenimente ale momentului, precum postumanismul, globalizarea sau digitalizarea. Ele au în comun realitatea depășirii (prin înglobare) a postmodernismului ultimilor 30 de ani. Seismele sunt încă și mai evidente dacă ne gândim la distanța ce se cască între manifestele die-hard de la începutul noului veac și preponderența stilisticilor soft ce predomină azi.

De la Andrei Dósa (hiperrealismul) la Vlad Drăgoi (noua sinceritate), de la Ștefan Baghiu (neoromantismul) la Florentin Popa (dirty postmodernism), de la Matei Hutopila (The New East Aesthetic) la Alex Văsieș (neobiedermeierul) sau Radu Nițescu (realismul fabulatoriu), „noul academism” pare să-i fi hipnotizat pe toți tinerii noștri poeți. Îl putem descrie, pe scurt, prin următoarele subcategorii estetice: alexandrinism, formalism și barochism. Acestora li se adaugă construcțiile postumane (vizibile, în mod special, la Gabi Eftimie, val chimic sau la Vasile Mihalache), tendințele așa-zis conceptuale (prezente mai ales la Dmitri Miticov și la Sebastian Big), hiperminimalismul (Alex Cosmescu) și, în sfârșit, experimentele lui Vlad Moldovan, foarte apropiate, cel puțin la prima vedere, de textul digimodernist (așa cum a fost el definit de Alan Kirby).

Între acestea, formula care surprinde cel mai nuanțat poetica debutului semnat de Ovio Olaru (Pilotul, Charmides, 2014) e în continuare, cred, cea a „realismului speculativ”. Lucrurile nu s-au schimbat foarte mult odată cu apariția celui de-al doilea volum, iar elementele inedite nu sunt, din păcate, dintre cele mai fericite. E adevărat, așadar, că aceeași combinație (cyberpunk) a vizionarismului SF (high tech) cu un soi de fracturism brutal (low life) erijează Proxima B într-o nouă distopie unde realismul transgresiv face casă bună cu evazionismul postapocaliptic. De observat însă că, fiind pe jumătate îndatorat stilisticii lui Manasia („în noaptea aselenizării” și „o mască tribală/ încercată de mulți și transformată în obiect turistic”), tânărul poet nu face nimic altceva, în cealaltă jumătate, decât să conjuge vocea Taurului mecanic („sunt obsedat de fetele superbe din club/ care vorbesc de efecte și fotomontaj” sau de „tatuajul tipei din club”) cu ajutorul câtorva dintre filtrele colegilor săi de promoție (amintiți ceva mai sus): „vreau ca tipa cu tatuaj să vină la mine și să mă rezolve” (Văsieș), „la nonstop o tipă întreabă de absorbante se/ vede că i-i rușine asta mi-o face simpatică./ aș vrea să strige în gura mare că i-a venit/ să-mi arate pizda ei însângerată// de mine să nu-i fie rușine” (Drăgoi), „îți dau viața-n hd,/ în instantanee calme și reci// îți dau zara și timbre// prafuri să vezi frumoase fețele din monitor” (Baghiu), „asta nu-i o critică, e o bucată de caroserie,/ un șurub, o piesă” (Dmitri), „dacă la capăt nu așteaptă nimeni/ sau dacă așteaptă/ bărbații puternici/ în tăcerea lor ne vom dizolva” (Dósa).

Între apostrofă și apelativ, adresarea e folosită – în interiorul textelor epic-confesive – ca însemn al emoției lirice: „te-am iubit, heidi, la 16 și 60 de ani”. La fel cum, printre deictice disonante („și aia a fost durerea, acolo s-a spart inima mea”), insolitarea pare, zbârnâind în gol, să nu-și găsească mai niciodată procedeul: „oamenii au ajuns pe lună și eu n-am ajuns decât la baie”. Deși unele observații conțin adevăruri suficient de pătrunzătoare („vocile/părinților se auzeau pierdute în banalitatea lor așa reconfortantă,/ fiindcă urma să o moștenim”), ele sunt rapid devalorizate prin întrebările retorice care, fără să întrețină la adresa propriului demers vreo subtilă interogație (auto)ironică, apar mult prea extinse (7 rânduri de bloc-text). Departe de a fi exerciții de uncreative writing, alte pasaje trădează de(re)contextualizarea: „în bomba atomică, nucleul de uraniu plasat sub presiune/ fisionează puternic, producând o reacție în lanț, și uite hiroshima,/ uite cauzalitatea răspândindu-și norul radioactiv peste insule”. În logica poeziei conceptuale, asemenea împrumuturi – cum ar fi cel despre bomba atomică – sunt, de regulă, plasate sub convențiile altor genuri discursive, destabilizând orizontul de așteptare al cititorului, producând, în consecință, efecte estetice de-a dreptul remarcabile. Dar uite lipitura. Uite cum Ovio Olaru devine, în cel mai bun caz, un poet fals-lucrețian sau cum textele sale ajung să contureze, fără voia sa, nici mai mult, dar nici mai puțin decât o poezie abstract-didacticistă, atunci când scrie, spre exemplu, că „un atom bombardat cu lasere, dozându-și vibrația în cuante,/ asta e imaginea pe care vreau s-o rețin din fizică”. Indicat ar fi, dacă vrei cu tot dinadinsul să transformi poezia în popular science, să nu te oprești, totuși, la unul dintre cele mai mari clișee din fizica modernă: „am vorbit despre lumină,/ cum e particulă și undă simultan”.

O altă serie de probleme, cel puțin la fel de grave, e constituită de distorsionarea, până la indistincție, a vocilor și a perspectivelor „narative”, dar și de trista realizare că cele mai exotice inserții nu se datorează, în final, poveștilor, ci numelor actorilor săi: Heidi, Marusia, Ivar, Josef. Cu toate că, tehnic vorbind, placheta e aproape impecabilă, figurile stilistice sunt, de cele mai multe ori, simple strategii retorice care nu acționează aproape niciodată ca niște veritabile tactici afective: „greața și furia/ cameramanului înotând în apa toxică/ pentru o ultimă filmare”. Să nu mai amintesc de modul în care, într-o catacreză cel puțin ridicolă, poetul sare de „pe acoperișul magazinului central” direct „pe acoperișul/ minții lui trădătoare” sau de felul în care antieroul său oblomovian se dedă unor deliruri suprarealiste pe care nu le poate nicicum controla: „mă uit hipnotizat, cu ochii întorși înăuntru,/ până calea lactee mă strivește cu razele ei”. Estetica digitală e piperată cu imagini supralicitate („apărând heraldic în asfințit, plin/ de metamfetamină și-o frumusețe obraznică”), iar scenariile alterității reflectoare sunt acoperite de straturi groase de poleială pseudosavantă. Faimosul lamento ianușian e transpus pe fundalul iernii subatomice („nu mă interesează sexul colegilor de palier”), unde fiecare poem peticește unul și același univers sclipicios: „satul din lofoten dispare în lasere”, „câmpul cu zăpadă și neoane”, „dj și mașina cu leduri”, „reclamele-s mai hd ca viața”, „flashuri sclipitoare”, „universul neoanelor”, „răcoarea ecranului”, „lumina catodică”, „după reclama/ lor luminoasă”, „împărăția ta de aluminiu”, „salopeta reflectorizantă”, „butoanele colorate”, „fața mea stinsă pe aluminiu,/ pe aluminiu fierbinte și orbitor”, „am vrut ecrane calde, neoane și circuite în filigram/ poze hd pe străzile comerciale”, „luminile din bord”, „tabela digitală”.

Îmbinând nordul viking cu pelicula glam, decorul – când nu alunecă de-a dreptul în kitsch – pare desprins dintr-unul din videoclipurile celor de la Daft Punk. Și n-aș putea să spun dacă asta e de bine sau de rău. Cu o oarecare indulgență, publicația ar putea trece drept un onest volum de dragoste, un lung poem aluvionar ce meditează – ocazional, dacă vreți – pe marginea singurătății, a bucuriei sau a durerii. Din nefericire însă, în fața unei apariții editoriale care conține aproximativ trei piese valoroase – dintre care una e o reluare („anatomia e o știință superioară”), iar celelalte două ar putea fi ușor sintetizate („ningea pentru prima oară...” și „nu îmi mai pasă de tine...”) –, orice speculație își pierde din start relevanța.

Căci nu mă pot abține din a constata cu amărăciune că tipărirea Proximei B ar fi câștigat mai mult prin amânare. Cel puțin până la proxima ocazie.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe