„Marlboro de Sarajevo” (fragmente)

Miljenko Jergović Publicat la: 12-05-2017

Furtul

 

În grădina noastră creștea un măr ale cărui fructe se vedeau cel mai frumos de la geamul lor. Degeaba Rade și Jela le aduceau fetelor fructe de la piață; nici un măr de pe lume nu era atât de atrăgător pe cât erau ale noastre, văzute de la geamul lor. Când părinții plecau la muncă, fetițele săreau gardul și culegeau fructele răscoapte. Eu le alungam, le loveam cu noroi sau cu pietre, îmi apăram domeniul, cu toate că nici acele mere, nici oricare altele nu mi se păreau deosebit de atrăgătoare. Ca să se răzbune pe mine, fata cea mică i-a spus mamei că am primit nota unu la matematică. Bătrâna a mers la școală, s-a încredințat de adevărul spuselor fetei și zile întregi m-a maltratat cu exerciții la ecuațiile cu două necunoscute. Viața mi-a devenit de nesuportat de la acele x-uri și y-uri, așa că m-am decis să răspund la provocare cu toate resursele disponibile. Am găsit un adăpost bun și toată ziua am pândit venirea furăcioaselor. Ele, bineînțeles, s-au arătat, eu am sărit din tufiș, am apucat-o pe cea mică de păr și am început să o trag până în casă, cu gândul s-o încui în cămară până ce mama se va întoarce de la lucru și s-o judece ea apoi. Micuța s-a zbătut furios și cu urlete până când în mâini nu mi-a rămas decât un ghem din părul ei și o bucățică de piele de pe cap. Am fugit în casă, m-am încuiat înăuntru și, după un timp, l-am auzit pe Rade cum țipă sub fereastră c-o să mă omoare. Același lucru i l-a repetat și mamei. Ea i-a întors-o cam în același fel. Timp de ore bune, de la un geam la altul s-au aruncat insulte. Ea-i urla că e bandit de Kalinovik, el îi răspundea că e o divorțată împuțită.

În următorii douăzeci de ani niciunul nu s-a salutat cu celălalt, iar surorile n-au mai venit niciodată la furat. Au trecut luni de august, de septembrie, merele erau la fel de frumoase, noi am crescut fără a schimba măcar o privire, părinții au îmbătrânit fără să uite insultele. Fetele s-au căsătorit și au plecat în lume, dar tot restul a rămas la fel.

În primele zile de război, poliția a scormonit apartamentul lui Rade și Jela și a găsit două puști de vânătoare și una automată. Vecinii s-au îngrozit, se vorbea numai despre asta, cum voia și cum ar fi putut Rade să omoare și pe cine. El nu a mai ieșit din casă. Probabil că aștepta să vină să-l ia într-un final. Jela a mers în centru pentru ajutoare umanitare și apă, până în ziua în care la zece metri de ea a căzut un proiectil și i-a luat mâna. Atunci, după mult timp, vecinii l-au văzut din nou pe Rade. Cu o sută de ani mai bătrân decât era doar cu o lună în urmă, a ieșit din casă cu o mică oală de supă și cu trei lămâi zbârcite. În fiecare zi mergea la spital cu privirea lipită de asfalt, speriat de moarte ca nu cumva să dea cu ochii de alți ochi.

În acel august de război, merii au dat în pârg mai frumos și mai bine ca niciodată. Așa mere nu s-au mai văzut de la Eden încoace. M-am urcat în vârful mărului, de unde se puteau vedea foarte bine pozițiile cetnicilor de pe muntele Trebević. Aplecat deasupra hăului, am cules mere cu desfătarea unchiului Scrooge când mângâie banii în trezorerie. Când am ajuns la acel măr care era doar la jumătate de metru de geamul lui Rade, l-am zărit în fundul camerei. Am rămas încremenit pe creangă. Rade s-a tras în spate câțiva milimetri. Nu știu de ce, dar îmi doream să nu plece.

— Ce mai faci, nea Rade?

— Ai grijă, băiete, să nu cazi de sus…

— Ce mai face tușa Jela?

— Ha, se ține de puțina ei viață cu mâna care i-a mai rămas. Doctorii spun c-o să iasă curând din spital.

Am vorbit așa preț de două minute. Cu o mână mă țineam de creangă, cu cealaltă țineam punga cu mere.

M-a copleșit o stare de rău mai mare decât toate bombele, decât toate puștile găsite și negăsite. Sus, în coroana mărului, în fața geamului său, tot ceea ce știam despre mine și ceilalți și-a pierdut cumva sensul.

— Știi, băiete, când îți pierzi o mână, mult timp ți se pare că încă o mai ai. E ceva psihologic. Îi duc puținul ăsta pe care îl gătesc, dar nu-i pic de viață-n el. Privesc fasolea asta, ciorba asta goală, apoi mă uit la ea și-i spun „Jelo”, iar ea, nimic. Apoi ea spune „Rade”, și eu, nimic. Noi suntem, băiete, exact atât de vii cât să ne vedem unul pe altul și să constatăm că nu suntem vii. Doar atât. Privesc, uite, merele astea, în ele e atât de multă viață. Asta n-are treabă cu ele, ele nu știu. Nici măcar n-am voie să le pomenesc…

M-am întins spre fereastră și i-am oferit punga. M-a privit surprins și a început să clatine din cap. Mi s-a pus un nod în gât și doar buzele am mai putut să le mișc. Am atârnat așa câteva minute; dacă m-au văzut cetnicii, sigur au fost nedumeriți. Rade s-a cutremurat ca un om din care într-adevăr nu a mai rămas nimic. Doar acel tremurat al unei vietăți nefericite. În cele din urmă, a întins mâna și iar n-a mai fost în stare să spună ceva.

A doua zi, Rade a venit la ușa noastră și, cerându-și scuze de o sută de ori că ne-a deranjat, ne-a dat ceva învelit în hârtie de ziar. A plecat în grabă, așa că n-am reușit să-l întreb nimic. În pachet era un borcan mic cu dulceață de mere.

Jela a ieșit curând din spital. Au trăit în continuare închiși în spatele ferestrelor, iar Rade ieșea numai după ajutoarele umanitare. Odată, pe când stătea la coadă în spatele mamei mele, i-a șoptit:

— Mulțumesc.

Ea s-a întors, iar el a repetat chestia cu viața din mere.

În următoarele luni, oamenii în uniformă au venit de două ori după el, l-au luat și l-au adus din nou. Vecinii s-au uitat prin vizoare, iar apoi, probabil pentru a-și liniști conștiința, și-au amintit de puștile alea. Unii spuneau din nou cum că Rade voia totuși să omoare pe careva, alții au tăcut. Chiar și gândul la acel om le provoca durere. Cel mai simplu era să-l urască, dar asta nu prea le-a ieșit.

Nu se știe cine i-a omorât pe Rade și pe Jela. Au plecat în tăcere, transformați în frică. Poate că sunt prost când spun asta, dar pe omul acesta mi-l amintesc doar după acea dulceață și după faptul că nici măcar noaptea nu s-a întins să culeagă din mărul nostru.

 

 

Domnul

 

Cândva, de-a lungul străzii Sepetarovac [de la sepet, un fel de coș împletit în care se poartă diferite poveri – n. tr.], cărăușii purtau în spate coșuri împletite pline de bunuri până la magaziile din Bjelave și prăvăliile de pe Pothrastovi. De secole au tot urcat pe această stradă foarte abruptă, unde, chiar în vârf, îi aștepta o cișmea publică sub ai cărei stropi de apă găseau reîmprospătare și speranța că, într-o zi, dealul se va prăbuși sub povara trudei lor. Cișmeaua a fost făcută odată, demult, nu se știe când, de un bei care a vrut să facă un bine oamenilor și să i se țină minte fapta pe lumea cealaltă. Apa lui nu a secat niciodată, nici chiar atunci când locul cărăușilor a fost luat de camioane, iar amintirea sepet-elor a rămas doar în numele străzii.

Domnul Ivo a trăit la capătul de jos al străzii Sepetarovac aproape toată viața, dar și pentru el, și pentru ceilalți a rămas un om din Dubrovnik. Trandafirii din grădina lui erau mai grozavi decât ai celorlalți, aleea de piatră era întotdeauna curată, iar salutul său, cald atât cât trebuie, nici prea intim, precum la oamenii din mahala, nici prea absent, precum al domnilor proaspăt veniți la oraș.

În anul 1991, la început de toamnă, după asaltul cetnic asupra Dubrovnikului, domnul Ivo a cumpărat cinci găini și un cocoș, a smuls trandafirii din rădăcini, a săpat pământul, iar în grădină a găsit o fântână veche și-nfundată. A curățat-o, a turnat pietriș și a îngrădit-o cu piatră fină și albă. Vecinii știau ce are în minte și totuși nu le putea intra în cap cum ar putea cineva să gândească atât de întunecat și cum un domn poate să se transforme într-un muncitor și într-un țăran noroios, gata să îndure duhoarea găinilor.

— Dacă, Doamne ferește, va fi ceva, eu sunt pregătit, iar dacă n-o să fie, atunci m-am distrat destul de bine. Trăiesc de treizeci de ani printre trandafiri și nu mi-o fi dat să mor fără să simt după ce se deosebesc ei de găini.

Începutul războiului l-a găsit cu o cultură minunată de roșii și salată verde, iar primele defecțiuni ale sistemului public de apă le-a așteptat cu apă rece și curată de fântână. Vecinilor vesela cotcodăceală a găinilor le-a devenit cu timpul asemănătoare păsărilor raiului, sunet ce te scoate din lumea întunecimii la lumina zilei.

— Domnu-i domn și pleava pleavă, n-ai și-i fașe. Ieri ne uitam printre ruje și gândiam, iote, o venit domnu’ din Dubrovnik, azi iete-l în găinaț și tot așelași domn.

Și când odată apa nu a mai curs prin țevi timp de zece zile și când s-a uscat și cișmeaua din vârful străzii Sepetarovac, vecinii au bătut pentru prima oară la fereastra lui Ivo cu gălețile în mâini. El le-a scos apă, iar ei, bineînțeles, au răspândit vorba bună prin mahala. A doua zi, în fața casei lui Ivo se găseau deja cincizeci de oameni, el i-a servit, dar au mai venit cincizeci. Nimeni nu avea voie să scoată singur apa, ca să nu tulbure fântâna.

După câteva zile, domnu’ Ivo a atârnat un anunț de ușă: „Dragi vecini, fântâna este deschisă între 10-12 și între 16-18. În afara acestor ore nu sunt disponibil pentru a vă servi”. În fața casei s-a format un rând lung și extrem de ordonat, Ivo lăsa înăuntru câte trei cărăuși odată, nimeni nu se împingea și nici nu se vorbea tare. Rânduiala trebuia respectată ca la geamie sau ca la biserică. Cei mai neatenți erau avertizați fie de Ivo, fie de oamenii care stăteau la rând că au venit la apă, nu la birt și că trebuie să se comporte ca atare.

În zilele de bombardament masiv sau când bătea vântul de sud, domnu’ devenea puțin nervos, dar oamenii, cu privirile, prin întrebări de curtoazie sau prin semne mărunte de atenție, încercau să îl veselească. Uneori le reușea, iar alteori Ivo se comporta precum un nobil trufaș: ploua cu observații ironice, atenționări fără motiv și chiar insulte. Dar apa n-a tăiat-o niciodată nimănui.

Când vânturile de sud, dar și cetnicii se linișteau, domnul devenea din nou cel dinainte: demn și când era aplecat deasupra fântânii, și când i se scurgea sudoarea de pe față, și când îl cuprindea o oboseală ușoară și trebuia să se așeze cinci minute.

În momentele când rețeaua publică de alimentare cu apă funcționa din nou, Ivo putea să își tragă sufletul. În acele zile nici nu îl pomenea, nici nu-i bătea nimeni la ușă. Pesemne trebuia lăsat omul să se odihnească puțin de lume. La fel cum, pesemne, nu trebuia nici să uiți că te vei întoarce din nou la el, fericit că te-ai născut sub o stea norocoasă și că nu trebuie s-o iei pe jos până la pompa publică de la Berărie, unde cetnicii aruncă bombe ceas de ceas.

În ziua dinainte de Crăciun, domnul Ivo a anunțat norodul că în mod excepțional nu va lucra a doua zi, deoarece pentru el este sărbătoare, dar că va rămâne atunci la fântână toată ziua. De Crăciun, cărăușii i-au adus daruri. Plăcinte, baclavale, urcioare cu lapte acru făcut din lapte praf, pachete cu cafea măcinată, iar un tânăr a făcut rost de undeva de o cutie de țigări cu filtru Croația, ceea ce l-a mișcat îndeosebi pe Ivo.

Prima zi după Crăciun a fost asemeni celorlalte. De o parte, rândul lung de oameni, femei și copii cu găleți, iar de cealaltă, Ivo aplecat deasupra fântânii. În limpezimea ei, pentru o anume mahala din Sarajevo, s-a adunat toată bunătatea acestei lumi. Domnul va umple toate gălețile, apoi vor trebui duse la deal.

— În fiecare zi, când car apa la deal, mi-aduc aminte de Hristos și de Golgota. Mă gândesc: e oare posibil ca Golgota să fie numai urcuș sau e puțin urcuș, puțin povârniș, îi spunea mama unei musulmance, punându-i în spinare și această grijă.

 

(Nota autorului: Marlboro de Sarajevo sunt niște țigări al căror gust a fost adaptat de experții de la Philip Morris pentru fumătorii bosniaci, după ce, după cum se spune, la fel ca și în alte cazuri, ei au învățat caracteristicile bucătăriei locale. Acesta este motivul pentru care țigările Marlboro sunt diferite ca gust de la țară la țară și de la producător la producător și pentru care unui fumător i se poate întâmpla să îi repugne un Marlboro fabricat în altă țară. Partenerii lui Philip Morris au fost extrem de mulțumiți de țigările produse în Sarajevo și au apreciat că tutunul de aici, care se cultivă în împrejurimile orașelor Gradačac și Orašje, este unul dintre cele mai bune din lume.)

(Traducere din limba croată de Adrian Oproiu, text revăzut de Goran Čolakhodžić)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral