Poeme

Radu Nițescu Publicat la: 12-05-2017

Cu Ao Guang în față la scară

 

Închide ochii, imaginează-ți

vârtejul de la Obor,

se-apropie Crăciunul

și-n ochii tuturor

se învârt luminițe,

brazi și sarmale, cadouri

pentru rude uitate

de un an și bucurie

și un fel de jale.

Traversez pe fugă

mulțimea crizată,

mă opresc la mătușă-mea

în față la scară,

plutește miros greu

de mâncare răsgătită

cum se cuvine

din moși strămoși,

de la primele crize,

dar am mâncat pe drum

pufuleți cu surprize

și altele sunt

visele mele acum.

Sută-n sută băiat

cu inima deschisă,

aștept la interfon

să deschidă,

când mă ia pe șest,

cu voce perfidă,

bătrânul Rege-Dragon

al Mării de Est,

deghizat în cerșetor.

Îl recunosc de-ndată,

poate ajutat de Regele Maimuță,

poate de altă zeitate drăguță,

și cum stăm noi așa

el scoate din jerseu

mâna-i slăbănoagă, gălbuie

și-mi cere un leu.

Mă caut să-i dau

ușa se închide la loc,

când el ridică mingea la fileu,

își schimbă vocea

în cea de zeu și zice:

Știu un lac pierdut printre munți,

un loc magic,

unde nu-i ca în basme,

cu trei dorințe,

e lumea reală,

un fel de boală,

jumătate a ta,

jumătate universală,

și acolo peștele,

dacă-l prinzi,

îți dă exact ce-ți lipsește.

Pentru că tu ești prost

și dorințele tale

sunt de prost-gust

și banale

și de cele mai multe ori

nici nu sunt ale tale

și nici împrumutate nu sunt,

pentru că nu-s nici ale lor.

Mă gândesc să-i fac jocul

și întreb unde,

se face că nu mă aude,

își transformă vocea din nou,

mormăie cât îi e de greu

și ghici ce, mai cere un leu.

Bătrâne Dragon,

nu mânca rahat cu mine,

că nu ține,

vezi-ți mai bine de treabă,

și el bate în retragere,

zice păcat, ești tu fraier,

se înțelege, te făceam rege,

dacă nu erai un frustrat,

te făceam împărat.

 

 

Omidă solară

 

Sunt în lumea mare atâtea

întrebări fără răspuns,

cum sunt și răspunsuri

la care cine mai știe

ce întrebare am pus,

și mai sunt și altele,

câte și mai câte,

și ce vreau eu,

nu prea mult.

 

S-apară pe pat în fiecare zi

jumătate de oră,

lungă, subțire, șucară,

omida solară,

rezultat complex al reflexiei

într-un acoperiș din vecini.

Să se onduleze acolo,

deci vânt să anime vița.

Să se onduleze sub ea,

în vrajă, fetița.

 

Și când soarele urcă

a și dispărut.

 

 

Ochii tăi, dar în minte îmi vin alte lucruri

 

Uranus,

sau cum se-absoarbe roșul

din cauza metanului din atmosferă,

 

cum să spun,

dincolo de stratul superior de nori de culoare,

lumea ta nu mai e lumea mea, mi se pare.

 

Și totuși,

n-am mai debitat niciodată atâtea tâmpenii

când am vorbit cu tine ca azi,

e un record.

Le ai și tu pe ale tale.

 

Mă trântesc unde ne-am trântit amândoi

acum niște luni:

cine sunt eu, cine ești tu,

care din noi a fost atunci

maestrul kung fu

și cât a învățat – și cât nu.

 

 

Ploaie timpurie și târzie

 

A plouat în fiecare zi până am înnebunit cu toții.

Ți-am spus mai demult că nu-mi place să-mi

povestești vise, pentru că cel mai mult se pierde.

Cumva așa e, cumva am mințit.

 

Și-n visul ăsta așa era: a plouat în fiecare zi

până am înnebunit cu toții. Trăiam de ani buni cu

altă femeie și aveam cu ea un copil.

Luam pe rând copilul de la grădiniță și râdeam mult

 

și eram, în nebunia aia, fericiți. Într-o seară m-ai sunat.

Nu mai vorbisem unul cu altul de dinainte de ploaie

și nici nu te-am recunoscut.

Nu mai știu ce-am vorbit la început,

 

apoi mi-ai spus de avort și că așa ai crezut

cu ani în urmă că e mai bine, să ții asta doar pentru tine.

Acum nu mai poți. Regulile lumii se schimbă

în vise prea brusc. Am trimis copilul acasă

 

și am rămas în parc, la telefon. Un câine a venit,

o mașină de pompieri a trecut în viteză.

 

 

Proxima paradis

 

Mă trezesc din vise pe o planetă pustie,

unde încrederea în tine nu moare ca să învie.

 

O planetă mai mare,

cu aceeași emisferă îndreptată tot timpul spre soare.

 

Sunt pe fâșia unde e permanent dimineață

și cât vezi cu ochii pietre și gheață.

 

Dintr-o galaxie îndepărtată,

unde legile timpului se aplică altfel,

ființe c-o viață mai complicată ca a mea trimit sonde încoace

și unele dintre ele ajung. 

 

Curând nivelul II pe scara Kardashev,

sfera Dyson gata într-o sută de ani

și mă urmăresc pe mine, altceva n-au de făcut.

 

Dar și eu, când pot, îi urmăresc la fel de bine pe alții.

Ca atunci, după concert,

când felul în care dansa lângă scena pustie

a capsat o dimineață oarecare de restul.

 

Ce muzică să fi avut în căști fata pe care am vrut s-o filmez,

apoi n-am mai vrut,

iar acum nu știu cum ar fi fost mai bine?

 

Ziua de ieri e trecut îndepărtat pentru mine,

și în adâncul meu, îți spun, nu duce nici un drum.

 

Au găsit cea mai mare structură din universul cunoscut,

lucrurile pe care-am vrut să le fac și nu le-am mai făcut.

 

Au încercat să înțeleagă de unde atâta materie întunecată,

n-au putut, au mers la casele lor, au lăsat-o pe altădată.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral