Colți de lună

Carmen-Maria Mecu Publicat la: 12-05-2017

*

hai să contemplăm un ciorap găurit

până când picură din el poezie

 

*

mamă

eu stau pe aici și mă scriu

în fiecare zi cu alte cuvinte

 

poate că tu

mai ții minte cum ai vrut să mă naști

sunt zile în care îmi curge lumină din degete

alteori mă tem că rămân fără glas

 

tată

spune-mi tu unde m-au arhivat

în care integrală ori derivată divină

 

anxioasă noapte

 

închid ochii

despachetez privirea aceea din alt univers

aleargă prin venele mele un sânge subțire

mov

supt dintr-un alchimic vas

iar tastele se mișcă singure

mai alert tot mai alert

 

*

poeții sunt

acei oameni frumoși

de care mă despart kilometri de ani lumină

lor le șoptesc secrete mâțele caii și câinii

ei urnesc cu o glumă

munții din loc

 

în seara asta m-a cuprins un asemenea dor de mine

încât am înțeles

 

mai bine mai târziu decât niciodată

 

am înțeles

că poeții sunt

acei oameni frumoși

de care mă apropie kilometri de ani lumină

 

 

*

ironia

pet recunoscător linge mâna

poetului

 

până când dumnezeu

de ce

nimeni nu știe

trimite foc ciumă lăcuste

urgie

 

lumea cuprinsă de frisoane cere

licori descântece atunci poetul

își stoarce câteva lacrimi

și umple cu semne aproape numai de el

văzute

o foaie maculată de hârtie

 

*

va fi aprilie iar

va fi seară

ei te vor învăța să fii bun

îmbracă fracul ce dacă

e vară

 

pune-ți în raniță frânghie și săpun

 

va fi aprilie iar

va fi seară

ce dacă ai fracul ce dacă ești bun

cum putrezește o vară

 

pune-ți în raniță frânghie și săpun

 

*

miezonoptică

 

îmi defilează pe retină imagini

informe

memoria le ajută să se umple cu sens

orice percepție a vieții e numai

o vânătoare

la marginea somnului

 

nimic nu există fără să se fi copt în imaginal

mințile noastre doar mișcătoare

forme pentru nisipul umed al lunii

 

*

sunt alpinistul fără

munți

înotătorul fără mare

exploratorul peșterilor plate

în lumea iluzorie

 

știu că mă iubești

doar mie mi-ai scris poeme

scânteietoare peniță

alunecătoare

în lumea iluzorie

 

sunt cel mai liber fluture

am cele mai periculoase

balansări de aripi

hăcuite

în lumea iluzorie

 

*

mă simt

uneori o linie groasă

alteori un foarte subțire pătrat

cine să dibuie precis

în ce fel a venit

un gând lenevos al lui dumnezeu

pe jumătate rostit

 

o tu cel dintâi

doar tu ai putea cu o iubire mare

să mă așezi binișor pe un raft

într-un tom ferecat în piele și

ezoteric caligrafiat

 

iar dacă asta vei face dragule

să știi

eu o să mă iau după stela stelelor și

voi merge neodihnit căutând un loc să mă nasc

din verbele îmblânzite de tine așa frumos

la ore târzii

 

*

poezia

drogul meu de seară

 

cel mai simplu mod de a trece prin lume

fără a o răni

 

 

*

cel mai frumos

cadou pe care l-am primit doi pui

de ginkgo biloba

speranță pentru o viitoare primăvară

cel mai frumos

cadou pe care mi l-am oferit quartetele

fratelui eliot

acatiste pentru o noapte de toamnă

 

fiindcă azi ieri

mâine toamnă primăvară

același timp

un singur poet fără început ori

sfârșit

 

îngere

mai aruncă o pană

 

 

*

noapte

lungă noapte

ce tristă oboseală

 

se usucă cernelurile

în desenul lumii

azi

nu mai primim iubire

conducta e spartă

 

ce dacă

noi ne avem ca frații

 

pitit într-o mare coală albă

râde cain

fixându-l în insectar pe abel

 

 

*

voi cavaleri ai condeiului

 

despre durere să scriem frumos

oamenii să poată înota cu delfinii în ea

ori să simtă în stomac freamătul unui montagne russe

 

atenție la motoare

 

liniile prea fine ale palmei pulsul scăzut

ochii întorși spre interiorul care se atinge cu cerul

o devitalizează iar asta pare domnilor

o rafinată abdicare

 

 

*

privesc o pagină

albă

ea se holbează la mine

 

nu folosim rimel

nici fard de pleoape

pupilele ni se dilată

fascinate

 

stăm

oglindă în oglindă

reverberând la infinit

poezie

 

 

*

 

înscriu luna într-un pătrat

înscriu un pătrat în lună

ea rămâne la fel de rotundă

 

văd cum o hăituiesc norii

cum tremură pe cer

ea rămâne la fel de rotundă

 

mor damnate poemele

cu arome de lună

ea rămâne la fel de rotundă

 

plâng

 

nu știu de ce plâng

mi se umflă ochii se rup

bucăți colțuroase din lună

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral