Iustinian Turcu: „Cred că în zilele noastre ar trebui să luăm spectatorul mai mult în lumea de pe scenă”

Dana Țabrea Publicat la: 12-05-2017

Actorul Iustinian Turcu de la Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu a câștigat anul acesta Premiul UNITER, la categoria Debut, pentru rolul Georg din spectacolul Martiri, în regia lui Radu-Alexandru Nica. A jucat până în prezent în 15 spectacole, având șansa să colaboreze cu regizori care l-au ajutat să se regăsească ori să se inventeze ca actor (Anca Bradu, Radu Afrim, Silviu Purcărete, Eugen Jebeleanu etc.). În prezent, este masterand la Facultatea de Litere și Arte, Departamentul de Artă Teatrală, din cadrul Universității „Lucian Blaga”. A dobândit, pe lângă competențele specifice profesiei sale, însușiri vocale și coregrafice deosebite. Este angajat al teatrului și joacă în foarte multe producții ale TNRS și coproducții cu Universitatea, probându-și aptitudinile, competențele și entuziasmul.

 

 

Ești cel mai tânăr actor al Teatrului Național „Radu Stanca” din Sibiu și probabil cel mai tânăr câștigător al unui premiu UNITER de anul acesta.

 

Da, sunt deocamdată cel mai tânăr membru al echipei TNRS. Sper să aibă cât mai mulți tineri actori șansa pe care am avut-o și o am. Am început colaborarea cu Teatrul Național „Radu Stanca” încă din vara anului 2014, imediat după ce am terminat anul întâi de facultate, cu rolul Polidor din De ce Hecuba?! de Matei Vișniec, în regia doamnei Anca Bradu. A fost o mare șansă pe care domnul director Constantin Chiriac și doamna Anca Bradu mi-au oferit-o, iar eu am profitat de ea cât am putut. Am avut un mic șoc atunci când am aflat că sunt unul dintre nominalizații la Debut din anul acesta. Abia terminasem de prezentat domnului Purcărete un moment de improvizație, când o prietenă de la marketing a venit la mine și m-a felicitat. Mi-a arătat lista cu nominalizările și în secunda următoare mi-au amorțit picioarele de la genunchi în jos. Am reacționat ca un copil căruia îi oferi jeleuri. Să intri în echipa teatrului la care visai încă din liceu și să fii nominalizat la cea mai importantă gală a teatrului românesc, în aceeași stagiune, e ceva!

 

Cât de provocator a fost pentru tine rolul din Martiri? Cum îți vezi personajul în contextul întregului spectacol și cum îți pune acest rol în valoare calitățile actoricești?

 

O primă provocare a fost limba germană. Având în vedere că nu cunosc această limbă, înainte cu o lună și jumătate de începerea repetițiilor propriu-zise am conceput un program de pregătire cu unul dintre asistenții de regie (Lucian Pană) ca să învăț să pronunț sunetele și cuvintele din text. A fost o muncă destul de grea, mai ales la început. Exercițiile de dicție, regulile de pronunție, cuvintele pe care se pune accentul – toate astea mi-au dat mari bătăi de cap. Când am început repetițiile cu Radu Nica, încă aveam probleme destul de mari cu pronunția. Am avut noroc de echipă, care a avut foarte multă răbdare cu mine și fiecare m-a ajutat cât a putut. O altă sarcină importantă a fost aceea de a găsi măsura șchiopătatului. Înainte de premieră, am avut o repetiție generală, iar în public se afla și domnul Ilie Gheorghe. După ce am terminat repetiția, m-am întâlnit cu dumnealui în curtea teatrului și mi-a spus, pe lângă alte cuvinte frumoase, că a fost foarte atent la infirmitatea mea și că i-am găsit „măsura necesară”. În construcția personajului Georg am dat tot ce era mai bun din mine la momentul respectiv. În fiecare seară, în pat, mă gândeam la toată perioada din adolescență, la școală, la ce prostii făceam, cu ce mă confruntam, mă gândeam la momentele care puteau să mă ajute a doua zi la repetiții. Georg este un puști de 15 ani care suferă de un handicap: s-a născut cu un picior mai scurt decât celălalt. Iustinian este un tânăr de 23 de ani care păstrează spiritul ludic al adolescentului de 15 ani și, în contextul spectacolului, suferă și el de un handicap: nu știe limba germană! Am empatizat mult cu textul și a fost o experiență care mi-a dat foarte multă încredere în mine.

 

„Eu empatizez mult cu energia altora”

 

Cum ai colaborat cu regizorul Radu Nica? Care au fost, în linii mari, exigențele?

 

Pentru mine este foarte importantă perioada de repetiții și energia în care se construiește spectacolul. Sigur că e normal, câteodată poate necesar, să existe și momente de tensiune, dar le simți altfel când sunt puține. Nu știu cum lucrează Radu de obicei, dar la Martiri mi-am dat seama că e tipul de regizor cu care îmi doresc să mă întâlnesc cât mai des. Am învățat foarte multe de la el. Nu cred că aș avea atâta răbdare cu cineva cum a avut el cu mine. Abia așteptam să merg la repetiții, pentru că nu simțeam că merg undeva unde trebuie să lucrezi ca să iasă produsul, ci undeva unde încrederea în mine crește, unde mi se explică lucruri esențiale, unde se simte că toată echipa e în același gând. Să fii un regizor așa de echilibrat cere multă seriozitate și muncă, dar în același timp îi face pe actori să-l iubească… Țin minte că, înainte de repetiții sau în pauze, mă intersectam cu Radu ba pe hol, ba în curtea teatrului și îmi dădea sfaturi care nu țineau neapărat de repetiții, ci care să mă ajute în evoluția mea personală și profesională. Eu empatizez mult cu energia altora. Dacă cineva se simte rău, e posibil ca în secunda doi să am aceleași simptome. Așa s-a întâmplat la una dintre repetițiile generale, când unul dintre colegi nu se simțea prea bine, iar eu am intrat fără să-mi dau seama în energia lui. După repetiție am purtat o discuție cu Radu pe tema asta. A fost o discuție care m-a pus pe gânduri și pe care nu am s-o uit prea curând.

 

Îți amintești vreo întâmplare haioasă legată de colaborarea ta cu secția germană a TNRS care să merite împărtășită?

 

Da, au fost multe (râde). Radu Nica și Mihai Păcurar (scenograful) făceau luminile la una dintre scenele în care eram cu Ali Deac. Radu se uita la mine și spunea: „Mai la dreapta! Nu, e prea mult, du-te mai la stânga. Dă-mi ceva mai rece…”, timp în care m-am întors pe toate părțile. Era ceva atipic pentru Radu, pentru că până atunci nu îmi ceruse ceva atât de abstract. Mi-am zis: „Joac-o p’asta, Iustinian… Nu poți să-i spui regizorului că nu știi să-i dai ceva mai rece” (râde)… După aceea, m-am prins că vorbea cu luministul spectacolului.

 

Dintre toate spectacolele în care joci, care îți sunt cele mai dragi prin modul în care te-ai simțit provocat ca actor?

 

Consider că orice experiență te provoacă mai ales când ești la început de drum. Fiecare parcurs a fost diferit și fiecare rol are un loc aparte în inima mea. Mie mi se aprind călcâiele cu aceeași flacără când primesc un rol. De aia e așa de frumoasă meseria asta, că poți juca babe, femei sau șobolani. Într-un fel te provoacă un rol de babă și în alt fel un rol de femeie sau un rol de șobolan.

 

În câte spectacole ai evoluat până în prezent? Ce tip de rol preferi dintre cele cu care te-ai întâlnit până acum (compoziție, contre-emploi, travesti)?

 

Îmi este destul de greu să vorbesc despre munca mea și despre ceea ce fac. Prefer să vină oamenii să vadă și atât. Din 2014 până în prezent am lucrat la 15 spectacole, unele pe scena Teatrului Național „Radu Stanca”, altele la Studioul CAVAS din cadrul Departamentului de Artă Teatrală din Sibiu în coproducție cu Teatrul Național „Radu Stanca” și o colaborare la Teatrul Pentru Copii și Tineret „Gong”. În spectacolul Bizoni al lui Radu Afrim joc unul dintre cei patru frați, iar la final apar travestit. În Girafe, regizat tot de Radu Afrim, joc o femeie, un copil și o babă. Așa cum am mai spus, în primul meu spectacol de pe scena Teatrului Național „Radu Stanca”, De ce Hecuba?!, l-am jucat pe fiul cel mic al Hecubei, Polidor, și pe unul dintre coreuți. În ultimele trei spectacole în care joc, Martiri și cele pe care le-am prezentat deja, precum și, mai recent, în Microstagiunea BRD Scena9, în Familii de Eugen Jebeleanu și Rocky Horror Show al lui Cosmin Chivu, am niște partituri extraordinare. Familii este o altă experiență minunată de care am avut parte. Textul e scris și regizat de Eugen Jebeleanu. A fost o bucurie când am aflat că vine Eugen și că vom face un spectacol pe baza unui text care va fi scris în timpul repetițiilor. Am mai lucrat cu el la spectacolul Alice de Yann Verburgh, la Teatrul Pentru Copii și Tineret „Gong”, în anul doi de facultate, și de atunci am devenit foarte buni prieteni. Au fost scene care s-au construit pe baza improvizațiilor noastre, altele au fost imaginate de Eugen, iar textul a fost scris în funcție de fiecare dintre noi, de direcția în care ne îndreptam cu improvizațiile. Eugen a fost pentru noi și regizor, și pedagog, și prieten. În Rocky Horror Show am avut parte de puțină compoziție. Am fost la casting și am dat audiție pentru unul dintre rolurile principale ale musicalului, Brad Majors. Fiind vorba despre un musical, toate gesturile, reacțiile și acțiunile de pe scenă trebuiau să fie puțin exagerate. Aveam impresia că joc Commedia dell’arte, un subiect pe care l-am tratat la licență. Rolul este de contre-emploi, cu puțină compoziție și puțin travesti la final. Eu sunt tenor, am o voce destul de subțire, iar în Rocky mi s-a cerut să vorbesc ca actorii din unele filme din anii ’60-’70, adică foarte gros și ușor patetic. A fost o muncă intensă și am reușit să scoatem un spectacol de musical în trei săptămâni. Cred că, dacă înțelegi universul regizorului măcar în proporție de 10%, înțelegi și ceea ce îți cere.

 

„Primul spectacol e ca prima dragoste. Indiferent de cum au decurs lucrurile, el se plasează cel mai puternic în adâncul sufletului”

 

Dintre toate colaborările tale, care sunt regizorii și spectacolele care ți-au marcat începutul de carieră și de ce? Ai avut întâlniri esențiale cu regizori, spectacole, colegi actori, de la care ai învățat?

 

Primul spectacol e ca prima dragoste. Indiferent de cum au decurs lucrurile, el se plasează cel mai puternic în adâncul sufletului. Prin personajul Polidor din De ce Hecuba?! de Matei Vișniec, regizoarea Anca Bradu mi-a oferit primul contact cu scena Teatrului Național din Sibiu și cu o mare parte din echipa teatrului. Acolo am legat prietenii puternice cu Arina Trif și Vlad Robaș, doi actori și prieteni care au „băgat în seamă” un student care abia terminase anul întâi de facultate. Tot acolo am luat contact și cu actorii veterani din echipa teatrului, Dana Taloș și Dan Glasu, de la care am furat cât am putut. Aveam scenă chiar cu personajul principal, Hecuba, care este jucat de doamna Diana Văcaru Lazăr, o actriță puternică, a cărei energie te învăluie. Țin minte că simțeam un fel de teamă față de dumneaei, pentru că îmi părea foarte strictă și necruțătoare, până în ziua când am început să construim scena. Doamna Văcaru Lazăr a simțit o anumită rigiditate din partea mea, așa că m-a luat deoparte și mi-a spus să am încredere în ea, pentru că și ea are încredere în mine, că suntem doi actori care vom investi energie unul în celălalt. O altă experiență care m-a marcat a fost lucrul cu Radu Afrim. La Bizoni și Girafe de Pau Mirό, Radu Afrim și coregrafa Andrea Gavriliu au scos untul din noi. Eram un student printre actori. Radu Afrim este un regizor care cere mult de la actor și urmărește să scoată din tine tot ce e mai bun. A fost o perioadă de lucru intensă: dimineața mergeam la repetiții la Bizoni, unde am reușit să îi cunosc mai bine pe Ali Deac, Vlad Bîrzanu, Cendana Trifan, Raluca Iani și Ioan Paraschiv și să învăț lucruri de la fiecare, iar seara mergeam la Girafe, unde mă întâlneam cu actorii Mariana Mihu-Plier, Marius Turdeanu, Adrian Matioc, Dana Lăzărescu și Ionuț Savu, actori de la care am avut ocazia să învăț lucruri esențiale. Am ținut să specific numele fiecărui actor din distribuție sau al celor de la care simt că am învățat ceva deoarece, pentru mine, acele perioade au fost mai mult decât niște repetiții la un spectacol, au fost niște întâlniri de neuitat. E un sentiment de nedescris când te trezești pe scenă cu actorii pe care înainte cu ceva timp îi priveai din public, cu ochii în lacrimi sau cu zâmbetul pe buze.

 

Ce rol acorzi interacțiunii cu publicul și cât mai funcționează astăzi? Ar trebui provocat spectatorul, dincolo de poziția comodă din scaunul roșu?

 

Cred că interacțiunea cu publicul trebuie să existe la fiecare spectacol, fie ea directă sau indirectă. Când zic „indirectă” mă refer la schimbul energetic dintre actorii de pe scenă și spectatorii din sală, iar „directă” este atunci când, pe lângă ping-pongul ăsta energetic, te raportezi direct la spectatorul din sală, i te adresezi. Am observat că multora din public le place să fie băgați în seamă, chiar dacă le faci subtil cu ochiul. În Viaductul de János Háy, regizat de Anca Bradu, avem o scenă în care ne adresăm direct publicului, care este situat de o parte și de alta a scenei, iar noi suntem în mijloc. La fiecare reprezentație trebuie să aleg un spectator căruia îi zic niște lucruri. De fiecare dată, spectatorul ales, după ce mă adresam lui, se întorcea și se uita în stânga și în dreapta, să se asigure că a văzut toată lumea că actorul i s-a adresat numai lui. La Rocky Horror Show e și mai accentuat raportul direct cu publicul. Înainte să-i seduc prin atingeri, atât pe femei, cât și pe bărbați (personajul îmi permite asta), caut cu privirea prin sală să văd dacă a venit vreun prieten, vreun coleg de la teatru sau măcar un spectator care este mai mereu prezent în sală. Dacă nu, zic o rugăciune în gând și mă aștept ca în orice secundă cineva să mă pocnească. Glumesc! Sigur că m-am gândit la asta, mai ales din partea bărbaților, și cred există riscul ăsta, dar mai cred că toți oamenii din sală acceptă convenția. Interacțiunea asta directă ține și de construcția spectacolului. Cred că în zilele noastre ar trebui să luăm spectatorii mai mult în lumea de pe scenă. Nu să le aruncăm răspunsuri sau să le dăm mură-n gură. De asemenea, ar trebui să le atragem atenția atunci când telefoanele sună fără oprire, când nu se opresc din șușoteală sau când unul dintre ei are impresia că numai el înțelege spectacolul și simte nevoia să-l traducă „nepricepuților” din sală. Nu știu cum, dar trebuie să îi facem conștienți de faptul că auzim tot, vedem tot și simțim tot.

 

O întrebare cu care ar fi trebuit poate să încep… Cum de te-ai făcut actor?

 

Din întâmplare. Provin dintr-o familie monoparentală destul de numeroasă. În ciuda unor inși care visează la ideea de a modifica articolul din Constituția cu privire la ce înseamnă o familie, sunt sigur că am crescut într-o familie. Tata a decedat cu câteva luni înainte să împlinesc un anișor. Mama-erou, rămasă văduvă la 37 de ani, cu șapte copii minori de îngrijit, ne-a crescut așa cum a știut mai bine. Fiind mezinul familiei, am primit, cred eu, o atenție mai specială, dar nu am avut niciodată privilegiul de a merge la un spectacol de teatru, de a merge la singurul cinema din Galați sau de a lua lecții de canto sau balet. Primul spectacol de teatru l-am văzut abia în clasa a IX-a. La finalul clasei a VIII-a eram ferm convins că vreau să studiez muzica. Aveam în plan să mă înscriu la Liceul de Artă, unde trebuia să dau mai multe probe de admitere. Într-o zi, am mers la liceu să iau informații despre aceste probe. Am intrat în liceu și, pe primul perete din partea dreaptă, mi-a atras atenția o foaie A4 pe care scria ,,Admitere Arta Actorului”. Cred că am avut o revelație, pentru că în zece secunde mă aflam în secretariatul liceului și ceream informații despre admiterea la această secție. Am zis o poezie, am cântat o melodie și am fost admis la clasa de actorie a Liceului de Artă din Galați. Am participat la câteva concursuri și olimpiade naționale de arta actorului, am câștigat câteva premii, apoi am intrat într-o trupă de teatru studențească. După liceu am fost admis la Departamentul de Artă Teatrală din cadrul Facultății de Litere și Arte a Universității „Lucian Blaga” din Sibiu.

 

Dacă îți place profesia asta (sau e doar o meserie), ce anume îți place la ea? Ce rol are teatrul în viața ta și ce rol crezi că are în societatea contemporană?

 

Cred că ne încurcăm prea mult în termeni când vine vorba despre teatru. Unii spun că e o profesie, alții sunt în stare să-ți dea în cap dacă spui că e o meserie. Oare contează termenii atât de mult? De exemplu, pentru mine, medicina este cea mai nobilă meserie. Dacă spun că actoria e o meserie înseamnă că e de rău sau de bine? Medicina nu o jignesc, dar teatrul da? În profesia/meseria asta, la fel ca și în celelalte, există avantaje și dezavantaje. Îmi place să vorbesc doar despre avantaje, iar la dezavantaje mă gândesc cât mai puțin. Pe scenă se vede tot. Se vede lipsa de concentrare, absența interioară, lipsa relației cu partenerul, la fel cum se vede și lumina din interior, dragostea și pasiunea față de ceea ce faci. Dacă ai o perioadă tulbure în viața personală, iar tu ai de jucat un spectacol în ziua respectivă, ce faci? Cum faci să strălucești pe scenă așa cum știi că strălucești de obicei sau cum ți-au zis alții că strălucești? Cum faci să-l iubești pe X pe scenă când în urmă cu câteva minute, în culise, v-ați spus cuvinte grele sau v-ați supărat unul pe altul? Ei, asta e una dintre calitățile pe care le consider esențiale pentru un actor, pe lângă omenie și deținerea unei coloane vertebrale. Avantajul este că profesia/meseria asta îți oferă prilejul de a spune în gura mare unei mulțimi de oameni ce te nemulțumește, ce iubești, cine ești, ce ai de spus pe lumea asta. Teatrul este sau ar trebui să fie un formator de opinii, așadar avem o responsabilitate față de cei cărora ne adresăm, trebuie să avem grijă la ceea ce spunem și facem. Pentru mine teatrul este locul unde merg și îmi încarc bateriile, unde descopăr lucruri, întâlnesc laturi noi ale colegilor mei și ale mele, mă amuz sau mă întristez.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Înainte să-și încheie al doilea mandat, Barack Obama a ordonat expulzarea din Statele Unite a peste treizeci de suspected...
Pe simezele Galeriei „Dana” am asistat la un dialog artistic: Alexandra Floarea, cu expoziția Soul Texture,...
Nu m-am considerat niciodată o persoană cu „vână” politică. La fel de bine, nu pot pretinde că am o decentă...
Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj...
E cunoscut faptul că filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral