Bacovia în priză

Mihai Iovănel Publicat la: 12-05-2017

Glitch de Vlad Moldovan mi-a plăcut la nebunie. E poezia cea mai bună produsă în momentul de față în Ro; ca să-l parafrazez pe José Mourinho, vor mai fi fiind poeți la fel de buni ca Moldovan, dar niciunul nu este mai bun.

Bacovia, ultimul Bacovia, cel dezarticulat și incontinent, vorbind în dodii, i-a inspirat pe mulți – șaizeciști, șaptezeciști, optzeciști, chiar douămiiști. Dar până acum unda lui cinetică postmortem n-a intrat într-un peisaj mai bizar decât cel pe care-l servește Glitch.

Când zic „Bacovia” folosesc mai mult o metaforă decât arăt o influență directă. Nu că poezia lui Vlad Moldovan n-ar fi plină de ecouri și refrene. Doar că toate sunt prelucrate într-un stil care le transformă în pixeli pe monitorul lui Moldovan. Nu Bacovia îl influențează pe Moldovan, ci Moldovan îl pune pe Bacovia la muncă. Master and servants: Bacovia aduce în Glitch dezarticulare, Ion Barbu neologisme și pasaje obscure, nu mai știu care poet neointerbelic din anii ’70 participă cu un refren, în timp ce hip-hopul oferă un tempo, un ritm ambiental susținut de versurile tăiate scurt (cu impactul percutant și derutant al unor aforisme fuzzy) și de rimele imperfecte (căutat imperfecte) potrivite perfect.

Glitch e la bază artă-colaj, ca jazzul, organizată prin intermediul unor opoziții brutale la bază, dar anulate de poet prin masterizare. Pe de o parte, avem globuri disco, tripuri narco, sisteme de operare, RPG-uri și muzică electronică, de cealaltă parte găsim reverii bucolice; de o parte scandări rap, de cealaltă manele moderniste. Neologisme și barbarisme tehno sunt tăiate de câte un cuvânt care nu mai apare nicăieri în poezia douămiistă și postdouămiistă.

Iată, de pildă, cum începe „Electronische Bauhaus”: „Ieși din cețuri/ de haznale/ ele atârnă fără sorginte/ pe pâraie captatoare/ curcubee chemicale./ Întreschimburi –/ chihlimbar și azot în/ nimburi”. Și mai spre sfârșit: „Durerea nu robește/ paloarea iese castă/ cu irizări plăpânde/ spre sufletul cel frânt./ Comorile din lujeri,/ brândușe de pe dealuri/ electric luminate’s/ de-a fulgerului valuri/ străjeri d’eternă moarte/ și clipe ferecate/ din când în când în cânt”.

De o parte „curcubee chemicale” (neologisme tehnologice tratate în manieră steampunk, prin cooptarea unei palori retro), de cealaltă „lujeri”, „brândușe”, „cânt”. Cuvinte ca acestea din urmă nu cred să mai apară pe undeva în poezia douămiistă – cu excepția lui Andrei Doboș sau a lui George State, care testa în Crux tot niște distorsiuni perverse cu fals aspect retro. N-ar trebui uitat aici nici Florentin Popa, al cărui volum de debut din 2013, Trips, heroes & love songs, avea de asemenea o componentă retro puternică, via muntenismelor deturnate de pe linia Anton Pann – Ion Barbu, instrumentată ofensiv prin intersectarea ei cu un imaginar tehnologic recent.

Glitch e un amestec de coduri de programare și de realitate butaforică. Imaginați-vă diagramele alfanumerice verzi din Matrix curgând peste o poieniță în care juna Rodica mângâie o Mioriță. Sau puneți un IT-ist să descrie cu cuvintele lui decorul unui poem rustic de Mircea Bârsilă: din această supraimpresiune veți obține pastelul din „A star flyes” (sau mai bine zis îl veți obține doar dacă sunteți Vlad Moldovan): „Nu e strobo/ Nu e nici zăpadă muiată/ de ultima ajustare/ a stelei/ dimineața./ Acum dă-ți drumul/ Prin diagramele saturate/ ale districtului./ Învață să pătrunzi/ Elemenții de susținere/ Nu te pierde în releveu”.

Un alt exemplu e „Calypso 2”, în care un joc video e „povestit” pe turația dementă a unui vocabular arhaizat/regionalizat, oricum aflat într-un contratimp căutat cu subiectul.

Ici și colo poate fi recunoscut portretul unui corporatist IT de succes („Miez”) sau poate fi ghicit conturul unei excursii pe ecstasy („Zile de pastile”, „D’Ethos”). Alte părți rămân opace, dar plăcerea pe care o oferă nu suferă prin asta nici o scădere.

Tocmai această obscuritate reprezintă un clou care merită problematizat în două cuvinte. Alături de volumele publicate din ultima parte a anilor 2000 de Gabi Eftimie, val chimic, Vlad Drăgoi sau Florentin Popa, poezia lui Moldovan face parte dintr-un val care a început să fie conceptualizat în ultima vreme ca „post-uman” (eu însumi îmi intitulasem „Android view” cronica din 2011 la umilirea animalelor de val chimic). În cartea mea Ideologiile literaturii în postcomunismul românesc (Editura Muzeul Literaturii Române, 2017) am legat genealogia acestui moment de poezia utilitaristă scrisă la începutul anilor 2000 de Andrei Peniuc. Poetica lui Peniuc deschisese poezia română unor surse marginale (cultura pop a MTV-ului, ilustrată prin cântăreața Britney Spears) care nu mai sar din marele trunchi al tradiției (neo)moderniste românești (chiar postmodernismul, de la Mircea Cărtărescu la Cristian Popescu, rămăsese în mare pe aceste frecvențe, și nici Marius Ianuș, buzduganul generației douămiiste, cu toate refrenele din poeții beatnici, nu părăsise incinta). Momentul post-uman în poezie corespunde așadar unei dispersii inevitabile a referințelor care compuseseră până acum canonul, unei deschideri către surse mai marginale și chiar extraliterare (cum ar fi misteriosul Clutchy Hopkins, un fel de grup Anonymous al DJ-ilor, căruia Moldovan îi dedica al doilea volum al său, Dispars, din 2012). Însă nu doar atât: valul post-umanist codează versantul poetic al unei schimbări obiective în tehnologia de comunicare. După cum a reamintit Daniel Tiffany într-o excelentă carte, Infidel Poetics. Riddles, Nightlife, Substance (2009), obscuritatea în poezie (inclusiv cea modernistă) și-a avut una dintre rădăcini în jargonul impenetrabil al unor clase profesionale interesate de păstrarea secretului (tâlhari etc.). Limbajul tehnologic pe care îl mestecă poeți ca Moldovan are, pe de o parte, funcția de semnalizare a unei valori subiective (situarea în interiorul acelui limbaj tehnologic), dar și, nu mai puțin, funcția de delimitare, prin intermediul acestui jargon cu siguranță dificil pentru un cititor format în poezia anilor ’60-’70 de poeticile anterioare.

(Acest text reprezintă varianta extinsă a unei cronici publicate pe platforma Scena9.ro.)

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


De la confruntarea electorală dintre JFK și Richard Nixon încoace, democrațiile consolidate ale lumii au intrat în...
Este greu de spus cât de mari ar trebui trasate cercurile grijii. Este greu de spus de cine trebuie să avem grijă sau pentru...
Ironic, direct, dezolant, profetic, artistul Gheorghe Lungu nu rătăcește după rețetele specifice Pop Art-ului postmodern, nu...
Spuneam și cu alte ocazii că premiile de arhitectură pot fi o unealtă de direcționare a profesiei, de certificare a unui anumit...
Stilul direct și controversat al dramaturgului american Neil LaBute, preocupat de trame de cuplu, se pliază foarte bine pe stilul...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral