Shaman 2.0

Bogdan-Alexandru Stănescu Publicat la: 12-05-2017

Îmi pun de ceva vreme întrebări în legătură cu limitele și posibilitățile criticii de poezie aflate în fața unei schimbări majore de paradigmă, căreia îi suntem contemporani. Cred, nu fără o anumită satisfacție, că ea își trăiește, în fine, ultimele zile și că singura formă în care poate supraviețui este poate cea din Sfârșitul continuu, imersiunea totală a lui Caraion în lumea poeziei lui Bacovia. Lucrurile sunt însă și mai complicate, dat fiind că poezia 2.0 este una asumat non-creativă, neoriginală (o anulare a originalității tradiționale ce implica prezența pregnantă a Eului disimulat de text) și necesită un cititor care să se plieze pe cerințele acestei depersonalizări. Spunea Kenneth Goldsmith în Uncreative writing: „The reader begins to assume the identical role as the uncreative writer: moving information from one place to another”. E nevoie de un cititor participativ, dispus să coboare în lumea accidental textuală a acestei poezii, să-și pună ochelarii care îi permit să vadă realitatea pliindu-se pe scheme flexibile, să-și pună căștile și să coboare în subsolul acela unde poetul 2.0 îi mixează. Lectura acestor poezii de pe poziții tradiționale, pretenția la obiectivitate și raportarea la poem ca la un produs cultural de ordin textual nu pot conduce decât la eșec interpretativ. E ca la un concert: te duci pentru că ești dispus să te scufunzi în muzică timp de două ore – ești conștient de o eventuală depersonalizare și ți-o asumi (ba chiar ți-o dorești).

Stadiul în care ajunge Vlad Moldovan cu Glitch este rezultatul unui parcurs ale cărui trepte ies din ape la reflux: mai întâi Blank, volumul care așternea o peliculă de înstrăinare asupra realității, filmând apoi acest clip ciudat, vintage și artificial, apoi Dispars, o lecție practică despre șamanismul eufonic, cu rădăcini atât într-un avangardism istoric ludic, cât și în mult mai tradiționalii Bacovia sau Arghezi, pe care poemul îi îngurgitează și-i redă ascultării fără acel wink al postmodernilor, ci puși pe muzică. Glitch încheie parcursul: mai departe nu se poate merge acum. Pentru că Glitch cere o imersiune totală, fără de care poezia asta nu există: e o poezie care anulează în primul rând empatia, jucăria preferată a cititorilor neprofesioniști. Cobor spre Worringer și spre definiția pe care o dădea empatiei în Abstracție și intropatie: autodesfătare obiectivată. Ei bine, această autodesfătare (narcisism, masturbare intelectuală), realizată cu ajutorul unei opere de artă eminamente străine ție, devine imposibilă în Glitch: aici, poezia cere să te scufunzi în ea și în codurile ei ca într-o vană cu lichid amniotic și să iei parte la desfătarea ei. Este un act de manipulare, ce folosește mai multe arme decât acelea ale unui simplu text care vine în spate cu o tradiție culturală: poezia e muzică, ea anulează orice urmă de ut pictura poesis, dar e o muzică repetitivă, banală (acea banalitate bacoviană, poet pe care Mihai Iovănel îl citește în Glitch), pusă pe repeat, în timp ce retina urmărește .gif-uri, face zoom-in sau zoom-out, în căutarea acelor zone pixelate care decojesc realitatea. Poezia devine o cameră cu ecou, unde răsună muzical, eufonic și ritmat viziuni ale unei realități care-și pierde, una după alta, toate iluziile unicității. Sunt poeme-trip, în care acel loc alunecos (de la presupusul cuvânt idiș care ar sta la baza termenului-titlu), spațiul-greșeală care se autocorectează, își găsește corespondentul în erori textuale ce se pierd în eufonia generală: „Ca o viață,/ o furtună,/ vine toată/ și se gată./ Fulgerele mute/ Împătrățesc camera/ Împărtășesc scurte/ iluminarea mică/ de var/ și apoi/ din ce în ce mai rar/ se pierd/ și iar apar./ Veninul lasă urme/ teroarea fierbe adânc/ neoane ofilite,/ grilaje ruginite,/ un glob încins pe câmp./ Ies aburi/ nu-l atinge/ fă pașii de ocol./ Vin valuri de tristețe/ șiroaie prin fânețe/ fosforescenta minge/ se sfârâie și stinge/ în nou formatul ghiol” („Cu capul ca o minge”).

Vlad Moldovan reușește să îmbine perfect imersiunea aceasta în realitatea virtualizată cu un vocabular compozit, contrastant și alienant: neologismele din zona 2.0 sunt puse în dialog cu arhaisme și regionalisme, rezultatul fiind un album de muzică ambientală ultramodernă, care folosește la bază sonurile unor melodii vechi (un traseu oarecum simetric, opus celui urmat de Andrei Doboș în spiro, unde ritmurile poeziei clasice/antice sunt agresate cu neologisme sau problematizări contemporane). Să fie clar, ceea ce face Vlad Moldovan nu este codework poetry, nu e îngurgitare și regurgitare randomizată, ci e o incantație șamanică, o anestezie și o prelucrare ale creierului receptor care trebuie să se supună în totalitate (nu unei sinestezii, ci unei agresiuni monotone imagine-muzică) pentru a putea ajunge în stadiul în care să perceapă acele glitch-uri din realitatea propusă. Odată ajuns în starea aceea (a nu se uita că incantația șamanică presupune și niște experiențe ale extazului, accesul în paradisuri artificiale), textul redevine desfătare. Iar aici mi se pare important de spus următorul lucru: ceea ce a reușit Vlad Moldovan prin trilogia lui (Blank, Dispars, Glitch) este reîntoarcerea la text, despărțirea de narativ, anecdotic, de epicul care susține poezia nouă dinainte de anii 2000, iar acest lucru l-a făcut fără a pune la lucru ludicul postmodern și citările acestuia, ci plecând de la construirea laborioasă a unei realități-laborator. Așa cum spunea același Goldsmith, afirmația că lumea în care trăim este imagine e total greșită: lumea în care trăim este sufocată de text, e impregnată de el. Toate imaginile au în fundal text, coduri. Trebuie doar să urmărești glitch-urile, iar poezia lui Vlad Moldovan sădește sâmburii acestei vigilențe: „Râuri încinse/ întinse câmpii/ ce viaţă/ ce declin.// Se-nfig/ sub senile/ mănunchiuri smolite/ din iarba/ învinsă de-a/ nopții tornadă./ din capete/ iasă/ un cânt/ fără sens/ prăpăd fără sens/ spre munți fără sens./ Împingeți flăcăi/ mașina să scape/ din iazul de foc/ surpat înspre ape/ și-ncingeți/ un cânt e ăla mai/ sfânt/ din moarte/ să zguduie/ un boncăluit blând” (Chimera).

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


De la confruntarea electorală dintre JFK și Richard Nixon încoace, democrațiile consolidate ale lumii au intrat în...
Este greu de spus cât de mari ar trebui trasate cercurile grijii. Este greu de spus de cine trebuie să avem grijă sau pentru...
Ironic, direct, dezolant, profetic, artistul Gheorghe Lungu nu rătăcește după rețetele specifice Pop Art-ului postmodern, nu...
Spuneam și cu alte ocazii că premiile de arhitectură pot fi o unealtă de direcționare a profesiei, de certificare a unui anumit...
Stilul direct și controversat al dramaturgului american Neil LaBute, preocupat de trame de cuplu, se pliază foarte bine pe stilul...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral