Pășind în tăcere

Angelo Mitchievici Publicat la: 12-05-2017

„Este doar o formalitate”, le spun inchizitorii japonezi sătenilor creștinați de misionarii portughezi în Japonia secolului al XVII-lea atunci când trebuie să renege religia străină pe care au adoptat-o punând piciorul pe o icoană a Mântuitorului. Dacă spectatorului occidental fraza îi amintește de o administrație funcțională, est-europenilor le-ar putea trezi în memorie o întreagă epocă a apostaziilor, blasfemiilor, autocriticii, a prefăcătoriei devenite sistem, a trădării ca act cotidian de supunere în acord cu politica statului totalitar.

 

Realizat după romanul lui Shūsaku Endō, filmul lui Martin Scorsese, Silence, este remarcabil nu doar ca decupaj istoric, prin recuperarea pe filieră romanescă a unui episod din istoria creștinătății, unul marcat de eșec, și anume încercarea de a-l introduce în Japonia, ci și o reflecție cu privire la religios dincolo de o anumită religie.

Părinții Rodriguez și Garrupe pleacă misionari în Japonia pe urmele mentorului lor, părintele Ferreira, dispărut în circumstanțe neclare, într-un moment în care oficialitățile japoneze reprezentate în film de inchizitorul Inoue Sama au declanșat o vastă acțiune de eliminare a tot ceea ce este creștin de la misionarii portughezi, spanioli, olandezi și britanici la japonezii convertiți. Cei doi preoți sunt siliți să se despartă și să părăsească satul care-i adăpostește după ce o parte dintre țăranii creștinați sunt executați demonstrativ de autorități. În cele din urmă, părintele Rodriguez este trădat și adus în fața Marelui Inchizitor, Inoue Sama. Remarcile ironice referitoare la faptul că o parte dintre samuraii care-l însoțesc au învățat engleza, spaniola, portugheza și olandeza, spre deosebire de europeni, care nu au învățat japoneza, fac o introducere la felul în care se poate desfășura un dialog între civilizații diferite. Iar acest dialog nu este unul teologic, pentru că Inoue nu contestă importanța sau demnitatea religiei creștine, nu o consideră „un blestem”, ci doar un pericol pentru civilizația japoneză.

Pentru părintele Rodriguez, religia creștină reprezintă adevărul unic, universal, misiunea sa fiind de a-l răspândi. Pentru Inoue, propria religie este reprezentată cu ajutorul parabolei unei iubiri încăpățânate, ce vine din partea unei soții urâte și nici un mariaj nu poate fi fructificat dacă femeia e sterilă. Cultura și civilizația japoneze nu oferă terenul propice pentru religia creștină, îi mai comunică Inoue preotului portughez. Inchizitorul este curtenitor, inteligent, știe pe ce pedale să apese pentru a-l face să cedeze pe creștinul fervent pe care îl are în față. Îi execută pe o parte dintre țăranii care își mențin credința; pe de altă parte, îi determină să abjure, iar pe alții îi torturează pentru a-l determina pe preot să-i salveze prin propria apostazie, însă piesa de rezistență este chiar părintele Ferreira, care, în urma apostaziei sale, a devenit un funcționar de rang înalt, căsătorit cu o japoneză și autor al unui tratat care subliniază fiabilitățile religiei creștine. De remarcat este că inchizitorul nu intenționează să continue măsurile opresive asupra țăranilor japonezi care se consideră creștini, ci să-i convertească pe cei câțiva misionari, să-i înfrângă în ceea ce au ei mai puternic: propria credință, ceea ce unul dintre samurai numește korobu.

Inchiziția japoneză e infinit mai umană decât cea spaniolă și, în orice caz, mai inteligentă, instrumentând tocmai dimensiunea sacrificiului așa cum o înțelege un creștin. Părintele Rodriguez este uimit de acest spirit de sacrificiu pe care japonezii îl au, provenit însă din propria lor cultură. Părintele Ferreira încearcă să-l convingă de faptul că cele două forme de sensibilitate religioasă nu sunt miscibile și că japonezii cred, dar cred greșit, au o altă noțiune a abnegației religioase; mai mult, ei se sacrifică pentru acest părinte carismatic, și nu pentru Isus. O discuție despre Paradis cu țăranii japonezi, un loc definit simplu, ca fiind scutit de plătirea taxelor, ca fiind lipsit de munca din greu, de foamete, relevă fragilitatea acestui construct al credinței susținut de proiecția unei recompense dincolo de moarte care merită sacrificiul de sine. Mulți dintre japonezi au această demnitate impresionantă în fața morții, dar sensibilitatea lor religioasă poartă amprenta propriei culturi.

Părintele Rodriguez este pus în fața unor probleme teologice, dar mai ales a unei suferințe pe care litera Evangheliei nu o poate răscumpăra, o suferință pentru care devine responsabil. Acesta este punctul în care cedează. Iar fraza care parafează cedarea este banală: „E doar o formalitate”. Ceea ce e remarcabil în filmul lui Scorsese ține de această luptă interioară nu cu diavolul, ci cu rațiunea. Inoue nu e diavolul, nici măcar unul dintre locotenenții săi nu e, ci un om politic ce-și iubește țara, tradițiile. Cruzimea lui nu e patologică și nici delectabilă, nici de fervoare religioasă, ci limitată, calculată, incomparabilă cu cea a Inchiziției spaniole cu care misionarii trebuie să fi fost familiarizați. Imediat ce părintele a cedat, scopul a fost atins: Inoue îi oferă un loc în aparatul de stat, iar opresiunea încetează.

Avem un dublu sens al tăcerii cu privire la experiența pe care o traversează Rodriguez: Isus, Dumnezeu par să nu-i vorbească, nici o voce nu se aude în el, singura care se insinuează în momentul de climax al apostaziei când preotul trebuie să pășească pe icoană acordându-i iertarea și determinându-l să facă pasul pentru a-i salva pe cei torturați, încuviințând slăbiciunea și alinând-o. Însă aici stă și misterul de neabolit, aproape incomprehensibil al religiosului creștin: nemărginita capacitate de a ierta și de a înțelege suferința. E ceva care scapă astuțiosului inchizitor japonez, și anume că există și o a doua tăcere, cea în care credința nu a adormit, ci, cu modestie și discreție, respiră în faptele cele mai banale ale unei vieți.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Înainte să-și încheie al doilea mandat, Barack Obama a ordonat expulzarea din Statele Unite a peste treizeci de suspected...
Pe simezele Galeriei „Dana” am asistat la un dialog artistic: Alexandra Floarea, cu expoziția Soul Texture,...
Nu m-am considerat niciodată o persoană cu „vână” politică. La fel de bine, nu pot pretinde că am o decentă...
Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj...
E cunoscut faptul că filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral