„Sărbători fericite”

Dana Țabrea Publicat la: 12-05-2017

Stilul direct și controversat al dramaturgului american Neil LaBute, preocupat de trame de cuplu, se pliază foarte bine pe stilul regizoral al lui Cristian Juncu, dispunând de o abilitate extraordinară de a atrage atenția spectatorului prin jocul pătrunzător, captivant și convingător al actorilor aflați sub direcția sa de scenă. Dintotdeauna am remarcat la Cristian Juncu faptul că lucrează foarte bine cu actorii.

 

În spectacolul Sărbători fericite te întâmpină o scenă populată de decorul unic, special creat pentru a servi celor trei scene extrase din textele lui LaBute (The Furies, Happy Hour, Helter Skelter) transformate în microscenarii, având un impact deosebit asupra publicului. Spațiul scenic este plin, fără ca acest lucru să devină deranjant, organizat în jurul spațiilor unde vor evolua actorii (mesele de cafenea, de restaurant sau de club), dominând decorul de sărbătoare, sugerând apropierea Crăciunului, cu instalații de beculețe și reni decorativi iluminați, dar și foarte multe manechine în background, cu pungi de cadou în mâini, surprinse parcă la cumpărături, în aglomerația din magazinele unei metropole, contrapunctate de o balerină la bară și de un glob disco. Prin decorul unic, spațiul și timpul în care se desfășoară cele trei scene sunt comprimate și suprapuse, astfel că regula clasică a celor trei unități (de acțiune, de timp, de loc) este reconfigurată în cheie actuală. Locul și timpul devin oriunde, oricând, dar cel mai probabil în zilele noastre, în New York, la București sau chiar la Sibiu.

Subiectul unic al acestei tragedii fragmentare moderne îl constituie cuplul și problemele fidelității, sincerității și trădării în cuplu, trecute prin filtrul unor tipologii și al unor categorii sociale diverse, analizată din perspectiva subiectelor arzătoare pentru societatea contemporană. În primul rând, avem un cuplu gay, în al doilea rând, un cuplu necăsătorit, format dintr-un bărbat și o femeie din clasa de mijloc (el lucrează în vânzări, iar fidelitatea îi este pusă la încercare într-un club unde întâlnește o femeie mai emancipată decât el), iar în al treilea rând, un cuplu căsătorit, aflat într-o postură mai specială, unde nu doar familia, ci întreaga societate e pusă sub semnul întrebării ca fiind disfuncțională (soțul își înșală soția de șase ani cu sora acesteia). Astfel că, abia la final, contrastul dintre atmosfera sărbătorească și manechinul la bară este explicat prin opoziția dintre aparență și esență. Plenitudinea și beatitudinea nu sunt decât exteriorul unei tragedii ascunse, de profunzime, pe care, gradual, nuanțat, surprinzător ori prin compoziții de mare forță, actorii o scot la iveală.

Mai exact, cele trei scene, extrem de subtil jucate, constituie pentru spectator un periplu de la comic și grotesc la absurd, apoi la realism și, în cele din urmă, la tragedie pură. Cele trei categorii estetice prin care se evidențiază fiecare dintre cele trei microscenarii sunt: grotescul, absurdul și tragicul. În prima scenă, îi întâlnim pe Adrian Matioc, într-un rol echilibrat, pe Marius Turdeanu, într-o compoziție nostimă (partenerul mai tânăr al unui homosexual, care-și ia cu el sora pe post de backup la întâlnire, pentru a-l ajuta să-și negocieze relația, fiind interesat de continuarea acesteia) și Ofelia Popii, într-o postură de rol inedită (vulgară, superficială, incisivă). Sora e temperată de faptul că e nevoită să-i șoptească în permanență fratelui la ureche, din cauza unei probleme la coardele vocale, dar în fapt e sălbatică, plină de neastâmpăr, obrăznicie și incredulitate față de motivul despărțirii invocat de amant (o boală incurabilă, rămânându-i de trăit foarte puțin timp). Monologul final al Ofeliei Popii, cu vocea abia audibilă, scoțând imprecații din rărunchi, cu fața peste care desertul alb, aruncat de fostul partener al fratelui exasperat de atitudinea ei polițienească, îi vine ca o mască, atinge culmile grotescului. Cei doi rockeri de mahala se sărută impetuos la final, lăsând scena extrem de reușită într-un suspans de semnificație. Câtă intruziune în intimitatea cuiva își permite celălalt într-o societate normală?

În cea de-a doua scenă nu mai avem de-a face cu extreme sociale, ca în cazul anterior (periferie-centru), ci cu trepte de emancipare ale clasei de mijloc. Logodnicul (Adrian Matioc) face din fidelitate o virtute a bărbatului mediu, neatractiv, rulează glume răsuflate și devine penibil în fața unei femei atractive și emancipate (Cendana Trifan). Vorbind ostentativ la telefon cu logodnica și folosind texte fumate cu femeia din club („ai grijă să nu te îndrăgostești de mine!”), logodnicul cade el însuși în capcana îndrăgostirii, cu toate că se încăpățânează să refuze în mod repetat o aventură de o noapte cu Cleo și în ciuda faptului că aceasta respectă toate regulile de marketing pe care el însuși le folosește în profesia sa (promoție, ofertă de neratat, ultima strigare). Din nou, orizontul de semnificație este oscilant, lăsat la latitudinea spectatorului, fără a impune concluzii și fără a emite sentințe. Să fie într-adevăr păcatul gândului mai grav decât cel al trupului?

În fine, ultima scenă îi readuce pe Marius Turdeanu și pe Ofelia Popii în alte ipostaze de rol decât cele precedente. Finalul discuției de cuplu dintre cei doi, făcând o pauză într-un restaurant de la shoppingul de sărbători, este tragic și puternic (femeia trădată de două ori – de sora ei, în același timp, cea mai bună prietenă, și de soțul și tatăl copiilor ei –, evadând mai întâi în nevroză, cumpărându-și o rochie albă, tinerească, nepotrivită cu situația ei de femeie gravidă, copleșită în cele din urmă de disperare, își înfige un cuțit în burtă și-n copilul nenăscut, curmând într-o baie de sânge mizeria morală abia descoperită). Care e limita compromisului în cuplu? Iarăși, finalul rămâne deschis.

Chiar din acest spectacol se poate remarca, urmărind prestațiile actorilor cu dublu rol (Adrian Matioc, Marius Turdeanu, Ofelia Popii), cum Cristian Juncu îi orientează înspre compoziții diferite, chiar contrastante. Regizorul lucrează foarte curat, leagă scenele punctând sonor diferențele dintre ele și are în vedere o societate în care problemele de cuplu, familia, micile tragedii cotidiene sunt cheia rezolvării chestiunilor de interes mai larg. Pentru că pe fericirea și bunăstarea oamenilor se întemeiază nivelul de civilizație al întregii societăți. În rest, spectacolul dovedește că orice perioadă a anului poate fi un bun prilej de sărbătoare teatrală, cu actori al căror joc ales e o plăcere să-l admiri.

 

Sărbători fericite, după texte de Neil LaBute

Regia: Cristian Juncu

Scenografia: Mihai Păcurar

Distribuția: Adrian Matioc, Ofelia Popii, Cendana Trifan, Marius Turdeanu

Premiera: 31 martie 2017, în cadrul Microstagiunii BRD Scena9, 30 martie – 1 aprilie 2017, Teatrul Național „Radu Stanca” din Sibiu

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral