Pritzker 2017

Dragoș Dascălu Publicat la: 12-05-2017

Spuneam și cu alte ocazii că premiile de arhitectură pot fi o unealtă de direcționare a profesiei, de certificare a unui anumit mod de a gândi și de a face arhitectură, iar, prin aceasta, de a influența producția de arhitectură ulterioară. În ultimii trei ani, juriul Pritzker a premiat căutarea, experimentul în arhitectură: Alejandro Aravena în 2016, pentru căutările sale în domeniul locuirii sociale, Frei Otto în 2015, pentru inovațiile și experimentele mai degrabă tehnologice, sau chiar Shigeru Ban în 2014, care a adus creativitate, inovație și design în procesul de recuperare după dezastre naturale.

 

În 2017, Premiul Pritzker promovează din nou acea arhitectură esențială, sensibilă, a lucrului „meșteșugăresc” cu materialul, forma și locul.

Laureații Premiului Pritzker în 2017 sunt Rafael Aranda, Carme Pigem și Ramón Vilalta. Spre deosebire de alți ani, când premiul a ajuns la figuri emblematice, indivizi remarcabili din lumea arhitecturii („starhitecți”) în 2017 l-a primit un grup mai puțin celebru la nivel mondial decât figurile cu care eram obișnuiți. Acești trei arhitecți sunt cunoscuți ca activând în cadrul biroului de arhitectură pe care îl conduc: RCR Arquitectes.

Motivația juriului este grăitoare: „Lucrările lor îndeplinesc admirabil și poetic cerințele tradiționale ale arhitecturii legate de frumusețe fizică și spațială cu funcțiunea și meșteșugul. (…) Toate lucrările acestora au un puternic simț al locului și sunt puternic conectate cu peisajul înconjurător. Această conexiune vine din înțelegerea, printre altele, a istoriei, topografiei, obiceiurilor și culturii și din observația experienței luminii, umbrei, culorilor și anotimpurilor. Așezarea clădirilor, alegerea materialelor și geometriile folosite au întotdeauna intenția să sublinieze condițiile naturale și să le integreze în clădire”.

Multe dintre clădirile cele mai reușite ale celor de la RCR Arquitectes nu sunt în centre, în capitale, în mijlocul atenției publicului, acesta fiind un alt element de noutate pentru acordarea premiului. Lucrările cele mai reușite se găsesc în orășelul catalan Olot (unde au, de altfel, sediul) sau în provincia Girona: cramele Bell-Lloc din Palamós (Girona), Parcul Piedra Tosca din Les Preses (Girona), Teatrul La Lira din Ripoll sau Restaurantul Les Coles din Olot.

Prin recunoașterea valorii celor de la RCR Arquitectes, Premiul Pritzker ia o poziție foarte clară față de celebritățile domeniului și încearcă să arate că există birouri locale care produc arhitectură poate de o mai bună calitate decât marile staruri: „Din ce în ce mai mulți oameni se tem că, din cauza influenței internaționale, ne putem pierde valorile locale, arta locală și obiceiurile. RCR Arquitectes (…) ne ajută să vedem, în modul cel mai frumos și poetic, că răspunsul nu este de tipul «ori/ori» și că, cel puțin în arhitectură, putem tinde să le avem pe ambele: rădăcini puternice și brațe întinse către restul lumii”.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Înainte să-și încheie al doilea mandat, Barack Obama a ordonat expulzarea din Statele Unite a peste treizeci de suspected...
Pe simezele Galeriei „Dana” am asistat la un dialog artistic: Alexandra Floarea, cu expoziția Soul Texture,...
Nu m-am considerat niciodată o persoană cu „vână” politică. La fel de bine, nu pot pretinde că am o decentă...
Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj...
E cunoscut faptul că filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral