„Cei care au ales noaptea” – Gheorghe Lungu

Maria Bilașevschi Publicat la: 12-05-2017

Ironic, direct, dezolant, profetic, artistul Gheorghe Lungu nu rătăcește după rețetele specifice Pop Art-ului postmodern, nu glorifică și nici nu caută salvarea personajelor sale. Hâde, mediocre, diabolice, acestea sunt extrase din mocirla prezentului, se înghesuie, se cațără una peste cealaltă, își adresează grimase, mimând pe alocuri o seriozitate insipidă.

 

Expoziția Cei care au ales noaptea, găzduită de Galeriile „Dana” din Iași, se încheagă în jurul unor personaje și obsesii, întregul univers vizual fiind construit din polarități neliniștitoare: blândețe/cruzime, tragedie/farsă, generozitate/uscăciune, bătrânețe/tinerețe, inocență/depravare. Gheorghe Lungu ne întinde o cursă, ne împinge să taxăm autosuficiența, patetismul și ignoranța ce emerg din exacerbarea tipologiilor, dar în același timp ne insuflă o fascinație pentru „cei care au ales noaptea”, înlănțuiți într-un marș spre nicăieri, fascinație ce înlocuiește pura plăcere estetică.

Desenul propriu-zis compune o structură agresivă, a cărei cursivitate e însăși cursivitatea poveștii. Artistului nu-i repugnă urâtul, i se pare necesar pe plan estetic tot atât de mult pe cât este prezent în planul realității. Concepute sub forma colajului, dar, în fapt, o pictură întipărită direct pe pânză, lucrările sale renunță la glamour-ul asociat începutului Pop Art-ului, dar și la banalizarea sau sintetizarea sub forma unui produs înzestrat cu calități estetice a societății actuale. Personajele sale par psihotice, dar nu ca un rezultat direct al manipulării la care sunt supuse, ci al patetismului și ignoranței cu care sunt însuflețite.

Gheorghe Lungu sintetizează vizual universul mental al personajelor sale, proiectat pe pânză prin tipologii pe alocuri accentuate. Aceeași suită de chipuri pozează mirarea, oportunismul, deznădejdea, lăcomia, satisfacția, zâmbetul avid, supravegheate pe alocuri de un personaj feminin – singurul care râde și care, în fapt, simbolizează moartea. Cel mai adesea, povestea trăiește chiar în imagine, în imagini incongruente ce se împing una în cealaltă, șochează fără umbră de sentimentalism.

Contorsionând pe tencuiala zgrunțuroasă marionete, pseudoanimale sau păpuși ostentative, pictorul operează asupra unor spaime, făcând în același timp loc propriilor noastre neliniști. Colorate crud în nuanțe de roșu și negru infernale, griuri tulburi, prezențele sale sunt în principal derme ce poartă cu ele un simbol. Fragmentele umane juxtapuse lovesc cromatic în înșiruirea lor spre o destinație neaccesibilă. Figurinele cu cap de lemn, cu descompunerile legate de o centură, par a fi în același timp imobile, dar și mobile, ca și când se zbat să iasă din limitarea la care sunt supuse.

Lumea zugrăvită de Gheorghe Lungu pare a fi fără speranță, fără salvare. Instantanee ale deșertăciunii, fie că este vorba despre chipurile îngrămădite ale persoanelor în vârstă, fără corp, ce plutesc într-o plasmă atemporală într-un pretins misticism. Fie că sunt trimiteri directe la consumerismul românesc (frigiderul), imaginile sale avertizează prin șoc asupra pericolului ce cuprinde omenirea atunci când se ia în serios.

Separarea prin spațiu a figurilor traduce o separare a tuturor acestor ființe în fața numitorului comun. Deasupra fiecărei lucrări planează un dat invizibil, dar care se simte din atitudinea fiecăruia. Chiar și personajul ce privește diabolic și cu viclenie la cei din jur și la noi este condus de săgețile adesea vizibile trasate de Gheorghe Lungu. Fie că este degetul providenței direcționat spre om sau cel al omului comun țintit spre cer, cred că artistul nu ia atât de mult în calcul o potențială ascensiune sau autodepășire, ci doar indicarea poziției fiecăruia raportat la o ierarhie personală. L-am putea bănui pe artist, dirijorul acestor marionete, în armura sa de Don Quijote ce călărește pe membrele disproporționate ale unei creaturi, de un subiectivism aparte atunci când se tratează nudul. Dacă soldățeii săi sunt victimele unui eros exacerbat și banal, corpul feminin este asociat fructului nostalgiei: gutuia. Pentru a detensiona compoziția, Gheorghe Lungu introduce personaje aparent dislocate de subiect, cu înfățișări ce țintesc fuziunea om-animal-pasăre, în tonuri ludice, eliberate din serialism.

Însă interesant este ce scrie artistul prin culoarea uniformizată sau ruptă în spatele acestor personaje. Chiar dacă aparent le proiectează ca pe un ecran de cinema ori le asamblează pe scenă în atelier, acesta le așterne povestea din spate înspre față prin scrijelituri, zgârieturi, grafie subtilă.

În ceea ce privește autoportretul, artistul nu se ferește de autoironie, purtând urechile lui Mickey Mouse ori surprinzându-se purtând o fundă de fetiță pe cap, după o imagine de când era copil. De fapt, autoanularea autorității sale în fața celorlalte personaje probează faptul că artistul nu dorește ca opera să-i fie tradusă cu o falsă gravitate, ci să lase loc de respiro astfel încât să putem fi noi cei din șirul „clonelor” sale, care întorc capul cu folos în cealaltă direcție.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral