Cercurile grijii

Teodora Manea Publicat la: 12-05-2017

Este greu de spus cât de mari ar trebui trasate cercurile grijii. Este greu de spus de cine trebuie să avem grijă sau pentru ce idei trebuie să ne pese. La limita cea mai de jos, ne pasă doar de noi și de copiii noștri. Uneori, și de părinți sau de rude. Ne mai pasă de prieteni și chiar de vecini. Uneori, ne pasă de politică, de fotbal, de eroii naționali, de vreun câine sau de o divă TV. De-a lungul vieții ne definim și redefinim cercurile grijii. În vremuri grele ele se restrâng, devenim tot mai egoiști.

 

În UK am învățat că a te comporta profesional înseamnă să-ți drămăluiești nepăsarea, adică să nu te implici emoțional. Pentru mine, emoțiile sunt ca un fel de furtuni care-ți izbesc sufletul. Nu te poți apăra de ele, atâta vreme cât în fața ta este ceva care ți se adresează, care te rupe din confortul cotidian. Ele intră în tine și te mănâncă încet, dacă nu știi ce să faci cu ele. Nu cred că le poți bloca așa cum blochezi soarele să nu-ți ardă pielea, cred că cel mult le poți nega, ignora, ascunde. Iar dacă ar fi să fi reținut măcar o idee din toată psihanaliza aceasta, este că ceea ce intră în sufletul nostru trebuie cumva să iasă de acolo, altfel fragila arhitectură a ființei se năruie încet-încet.

După patru ani m-am reîntors în România cu un proiect despre câinii fără stăpân. Știam că va fi dificil să văd animale părăsite sau în cuști. Este greu să te uiți în ochii lor și să faci poze trecând mai departe. Fiecare cușcă și adăpost populează acum mintea mea, pentru că le-am văzut și știu că există. Le-am luat cu mine, cu gustul amar al unei culturi care nu se poate schimba. Mulți oameni exclud câinii din cercul grijii lor. Iau cățeii de lângă mamă și îi aruncă fie în alt sat, fie la marginile unui oraș, asta dacă nu îi omoară. Țăranii nu-și castrează câinii pe motiv că nu ar mai lătra, iar asta este singura justificare a mămăligii. Se pare însă că societatea s-a împărțit în trei mari categorii: persoane care iubesc câinii, persoane care urăsc câinii și pe iubitorii de câini și, în sfârșit, țăranii indiferenți, pentru care câinele este o sonerie pe patru picioare.

Cei care iubesc câinii își manifestă iubirea în diferite feluri, în acord cu statutul socio-economic sau, altfel spus, cu cât îi ține gura și punga. Gama lor începe cu iubitorii câinilor de lângă bloc, cei care pun deoparte un os, un rest de mâncare. Relația lor cu câinii este cea de vecinătate recunoscută. La un alt nivel, oameni cu mai multe posibilități se implică în proiecte comunitare, campanii de vaccinări și sterilizări, formarea opiniei publice sau chiar proiecte politice. Tot din acest strat social, alte persoane salvează la modul cel mai concret câini de pe stradă, îi vindecă, le plătesc locuri în adăposturi și încearcă să le găsească un stăpân și o viață mai bună, mergând până la a le găsi stăpâni în alte țări. Energia, timpul, grija și dedicarea lor sunt extraordinare.

Cei care urăsc câinii îi văd ca pe un fel de mizerie a orașelor, un pericol iminent, un avatar al lupului cu care ființa tribală este mereu la pândă. Poveștile oribile din presă parcă le justifică atitudinea. Pentru ei, câinii ar trebui să dispară, așa cum ai șterge un jeg de pe marginea geamului. Maxima lor îngăduință pentru câini este să fie legați într-o curte, departe de ochii lor. Ei îi caricaturizează pe iubitorii de câini ca fiind în general femei care-și transferă vocația maternă pe spinările patrupezilor. Grija pentru câini este interpretată ca o grijă maternală ratată, așa că nu se simt responsabili de a extinde propriile lor cercuri. Ba ar veni chiar cu ciudatul argument că în țările civilizate nu sunt câini pe străzi. Ceea ce este adevărat, dar motivele acestei absențe țin de faptul că grija pentru animale a fost mai veche și mai bine guvernată social. Aruncatul câinilor în curtea vecinilor aproape că nici nu poate fi imaginat. Cruzimea față de un animal este pedepsită prin lege într-un mod consistent și coerent. Absența civilizată a câinilor nu justifică metodele barbare de exterminare a lor.

În călătoria mea, două situații m-au adus în zona gri dintre lumi. Prima ține de salvarea unor câini care în țările civilizate nu ar avea nici o șansă, ar fi eutanasiați imediat: câini cu răni groaznice sau chiar paralizați. Oameni care aplică aceleași cercuri și standarde ale grijii pentru câini ca și pentru semenii lor au dat zile, bucurii, lătraturi, mângâieri unor ființe care altfel nu ar fi avut nici o șansă.

A doua situație a fost declanșată de migrația câinilor, dacă pot numi așa adopțiile internaționale. Și ei, ca și mine, au plecat spre o altă lume. Acum trei ani am întâlnit în UK un cuplu de câini adoptați din România. Am vorbit cu ei românește și ei s-au bucurat ca la un om cunoscut. Peste un timp au uitat limba. Cuvintele mele nu le mai spuneau nimic. Dar stăpânii mi-au povestit îngrijorați altceva: din când în când, câinii fug din casă, pur și simplu pleacă în expedițiile lor la distanțe de kilometri. Este ca și cum ființa nomadă, liberă și fără stăpân se trezește și își reclamă setea de libertate.

Este grija o condiție a libertății sau, dimpotrivă, poate deveni o limită a ei?

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral