Lupta dintre populistofobi și filopopuliști

Dan Pavel Publicat la: 12-05-2017

De la confruntarea electorală dintre JFK și Richard Nixon încoace, democrațiile consolidate ale lumii au intrat în faza populistă. Mai precis, în faza modernă a populismului. După ele, celelalte democrații, în tranziție veșnică sau finalizată, în regres, au experimentat populismul cu ajutorul mijloacelor de comunicare în masă. Democrația ca mass-entertainment este democrație populistă. Ca să dau exemple tot din SUA, campaniile electorale ale lui Reagan, Clinton (Bill sau Hillary), Obama ori Sanders au fost populiste. Dar exercițiul formal, electoral, mediatic, tehnologizat al populismului, combinat cu criza mondială a democrației, a condus în cele din urmă la manifestări populiste de substanță, de conținut. Candidații și liderii populiști propun soluții de forță și autoritariste pentru că asta vrea să audă o parte importantă a electoratului.

 

Dezamăgirea față de democrație a atras după sine nevoia de lideri puternici și respingerea instituțiilor limitate de norme, proceduri și reguli prea stricte. Trebuie avertizați cei care îi condamnă pe votanții lui Trump, Wilders, Le Pen sau Orban: nu blamul în sine le va schimba comportamentul! Atracția față de liderii populiști se va accentua câtă vreme vor exista cauzele și motivațiile care îi fac pe cetățeni să încerce altceva decât democrația.

Lupta dintre populistofobi și filopopuliști a devenit o dimensiune a democrațiilor contemporane. Miza confruntării a condus la cote înalte de participare electorală, precum și la perpetuarea unor vechi confuzii. De pildă, în Franța continuă condamnarea populismului de extremă dreaptă, dar populismul de extremă stângă, comunist, este considerat politically correct. Presa neprofesionistă din România anunța că tinerii între 18 și 24 de ani din Franța au votat cu candidatul comunist (care a ieșit pe locul patru). În realitate, doar 27% dintre ei au votat astfel; trei din patru tineri nu au votat candidatul comunist (o majoritate calificată). Dar votul pentru extrema stângă s-a considerat drept unul democratic. Populismul este de mai multe feluri, dar există standarde duble, chiar triple. Doar anumite forme de populism sunt ostracizate, altele sunt tolerate.

La noi, populismul a triumfat încă din 1990, când Iliescu a fost ales din primul tur de scrutin cu 85% din voturi. Forța politică populistă din jurul lui Iliescu și al urmașilor săi a câștigat (la număr de voturi) toate alegerile postcomuniste (cu excepția celor din 1996). Iar cine a studiat cu atenție revendicările, sloganele sau bannerele de la protestele din ianuarie-februarie 2017, care erau împotriva unor măsuri abuzive ale partidului populist aflat la putere, a putut vedea combinații ingenioase între numeroase alte forme de populism. Așa-numitul protest democracy este un simptom al lipsei de consolidare a democrației sau al intrării în criză. Când nu există alte forme de participare politică, iar societatea civilă este mai tot timpul letargică, în ultimă instanță, explodează protestul. Dar prin aceasta democrația nu iese din criză. Eventual, sunt amânate niște decizii ori sunt anulate niște măsuri aberante.

Profunzimea crizei actuale a democrației este dată chiar de confruntarea dintre populiști și antipopuliști. Simpla împotrivire față de liderii populiști, dictată de frică, nu este suficientă. Ca și în trecut, sub marea umbrelă a antifascismului sau a anticomunismului s-au adăpostit o mulțime de monștri politici, morali și culturali. A fi împotriva a ceva este o condiție necesară dacă vorbim despre alegeri în care liderii populiști au șanse reale. Dar nu este o condiție suficientă dacă vorbim despre consolidarea democrației și cu atât mai puțin despre salvarea democrațiilor aflate în criză ori care deja s-au prăbușit.

Democrația trebuie să se reinventeze! Pentru a-i opri pe populiști să „salveze” democrația cu mijloace autoritariste, dictatoriale (chiar și în forme soft), avem nevoie, cum spunea Sartori, de the theory of democracy revisited. Marea problemă este baza socială a politicului. Necontracarați, multipli factori și diverse variabile independente favorizează forme de regimuri politice anomice, anarhice, instabile sau regimuri stabile, autoritare, simplificate, „eficientizate”. Iar o parte semnificativă a electoratului vrea să scape de dilemele modernității (cum ar fi cea dintre libertate și ordine/security) alegând una sau alta dintre opțiuni, fără a înțelege că este nevoie de permanenta lor echilibrare și reechilibrare.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Înainte să-și încheie al doilea mandat, Barack Obama a ordonat expulzarea din Statele Unite a peste treizeci de suspected...
Pe simezele Galeriei „Dana” am asistat la un dialog artistic: Alexandra Floarea, cu expoziția Soul Texture,...
Nu m-am considerat niciodată o persoană cu „vână” politică. La fel de bine, nu pot pretinde că am o decentă...
Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj...
E cunoscut faptul că filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral