Pedagogia caracterului. Omul talentat

Pr. Constantin Necula Publicat la: 12-05-2017

Toți, în unele momente ale vieții noastre, ne-am întâlnit cu persoane problematice (șefi, amici, membri ai familiei etc.) – așa își începe Bernardo Stamateas interesanta sa lucrare de psihopatologie umană, inspirat intitulată Gente Tóxica/Oameni toxici (Cómo tratar con las personas que te complican la vida, Ediciones B, Barcelona, 2012, 224 de pagini). Și apoi identifică atent și ironic o serie de profiluri identitare în domeniul amplu al toxiculturii umane: învinuitorul, invidiosul, descalificatorul, agresivul verbal, falsul, psihopatul, mediocrul, șeful autoritar, nevroticul, manipulatorul, orgoliosul, învârtitorul de cuvinte, eliberatorul de popoare…

 

Nu e de mirare că o astfel de carte s-a vândut în 250 000 de exemplare și că, în 2016, înregistrează a 38-a ediție. Un bestseller? Nicidecum. Nevoia uneori sordidă de a ne întări convingerea că noi nu suntem precum cei descriși în astfel de lucrări. Nevoia de respect de sine câștigată prin comparație. Pentru că există o astfel de comparație care se naște din raportarea ideatică la modelele toxice ale lumii. Imaginea aceea propusă de Mântuitorul Hristos în parabola întâlnirii dintre vameș și fariseu rămâne plină de învățăminte. Lecția Evangheliei (Luca 18.10-14) despre ei este limpede. Un vameș iudeu atins în conștiință de slujirea sa. Era, în fond, funcționar al Imperiului Roman, atingea bani ce purtau chipul Cezarului, chipul cioplit al idolatriei geopolitice. Era mereu la limita legii, el știe ce vămuia și ce nu, în ce mod ținea echilibrul între nevoile lui și nevoile Imperiului. De aceea stă departe de miezul templului. Își știa locul. Fariseul, ba. El este convins că numai el are dreptul de a fi în Templu, că i se cuvine locul acela. Nu există vreo pată în fișa postului său. Le face pe toate ca la carte sau, mă rog, ca la ce a înțeles el din Carte. Mântuitorul nu spune că fariseul, iudeu și el, nu are nici un câștig din întâlnirea cu Dumnezeu, ce locuiește în Templu. Subliniază însă, tandru ca mereu atunci când subiectul e sensibil, că vameșul s-a întors „mai îndreptat” la casa sa. Ce spune de fapt Domnul? Că nici o împlinire de normă morală nu este mai valoroasă decât smerenia. Că nici o lege nu e lege dacă este lipsită de morală, că nu acoperirea cu scrupule și hârtii doveditoare de bună credință dau buna credință. În Hristos, a fi e mai important decât a avea.

De aici importanța de a redescoperi pedagogia caracterului. Întrebat de Nicolae Băciuț ce anume prețuiește mai mult la cei ce-l înconjoară, tineri ori mai puțin tineri, în ce mod poate identifica „performanța culturală” (concept/conținut drag lui Constantin Noica) la contemporanii săi, Nicolae Steinhardt răspunde: „Performanțele culturale? Da, desigur, da, mă rog. Mai degrabă aș pune accentul pe isprăvi de caracter, de ținută (cum îmi place a zice), de etică artistică și umană. Pricini de întristare și dezamăgire sunt multe. Dar am încredere și nu încetez a trage nădejde. Sentimentele pe care tinerii ar trebui să le cultive cu precădere? Al libertății și al respectului de sine. Apoi, să nu uităm, talentul nu-i o marfă de pus în circulație și destinată vânzării; talentul nu-i un bun interschimbabil; drept vorbind, nu-i proprietatea celui talentat; e un depozit; nu e o marfă, e o taină, un sacrament, cum spun catolicii. Trebuie dat la rodire cu grijă multă și cuviință. Sau, ca să vorbim în termeni mai puțin făloși, talentul e în situația militarului în uniformă, se cade să se supravegheze când iese în oraș”. Apoi continuă, legând răspunsul consemnat de o altă întrebare a amfitrionului epistolar, legată de ratarea scriitorului: „Cred că un scriitor se poate rata iremediabil, se poate compromite cu ușurința cea mai fantastică. E puternic, ca orice artist. Dar nu e mai puțin fragil decât, bunăoară, civilizația însăși. E în permanentă primejdie de a se depersonaliza, de a reintra în rândurile mânuitorilor de condei. Depersonalizarea, acesta-i este pericolul de moarte. Nu cantitatea, nu succesul, nici chiar desăvârșirea stilistică ori nativă, important e să fi spus tot ce avea de spus, a se fi luptat cu el însuși, cu «întâmplările»; important e a nu sfârși copleșit de regrete, melancolie, căință. (…) Câtă vreme mai bate inima, nu e prea târziu pentru a ne căi, dar și căințele acestea în ceasul al unsprezecelea, cincizeci și nouă de minute și treizeci de secunde, pe care nici nu le putem rosti și care, cine știe, sunt ascultate cu politețe sastisită, ce sfâșietoare sunt” (Nicolae Băciuț, Între lumi. Convorbiri cu Nicolae Steinhardt, Libris Editorial, 2016, pp. 20-21).

Rămâne definitorie tensiunea aceasta a sincerității cu sine, a construcției morale a talentului. În domeniul moral, sinceritatea este obligatoriu înlocuită de înfrânare și progres – dixit Steinhardt –, în artă fățăria fiind o nenorocire. De aceea, când vorbim de educarea caracterului persoanei aprinse de talent, vorbim în fapt de o pedagogie a moralei vocației, o așezare a comparației exigenței umane cu limita sa superioară. A spune că ești urban pentru că nu trăiești excesele suburbanismului colocvial nu înseamnă nimic, în condițiile în care comparația e lipsită de sincera admirație față de tot ceea ce alcătuiește mecanismul rezistenței prin educație la străvezimile lumii mediocre. Coerența reacției la lingușeala criticii de pripas, asumarea în smerenie a unui ideal de cunoaștere și destinsa acumulare de cultură vie sunt prioritățile unei astfel de pedagogii – vecină cu teologia – a talentului. Vameșii nu au a judeca viața lor după aroganța fariseilor, ci după bunăvoința dragostei lui Dumnezeu. Cheia rămâne smerenia, un concept, vai, atât de necunoscut actului creativ care se confundă tot mai mult cu cel creator.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral