Amintiri din Siberia Republicii Populare Române

Codruț Constantinescu Publicat la: 12-05-2017

Tragedia deportaților din Bărăgan a fost relativ puțin documentată și adusă la cunoștința publicului (un episod din Memorialul Durerii, în 1993) până când istoricii Claudia-Florentina Dobre și Valeriu Antonovici, ambii autori ai unor lucrări deosebit de interesante și deținători de doctorate netrucate (ca și cum asta ar conta în România de azi!), au demarat mai multe proiecte de analiză, dar și promovare a subiectului. Mai întâi a fost filmul documentar Deportați în Bărăgan. Amintiri din Siberia românească (care nu a fost difuzat de nici un canal important din România), în care supraviețuitorii acelor dramatice evenimente și-au depănat amintirile, iar recent a apărut și volumul cu același nume (editori: Valeriu Antonovici și Claudia-Florentia Dobre, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2016), care preia in extenso aceste mărturii. Mai mult, pentru ca acest efort să aibă un impact care să depășească granițele strâmtei culturi române, corpul cărții a fost tradus și în limba engleză de Anca Bărbulescu.

 

Îmi este clar că autoritățile comuniste române au aplicat, de fapt, ad litteram matricea (de)formatoare a comunismului sovietic, iar în acest proces și-au avut locul nu numai sutele de mii de arestați care au înfundat Gulagul românesc (Canalul Marea Albă – Marea Baltică, atât de lăudat de Maxim Gorki, a fost imitat fidel în Dobrogea românească), dar și deportarea, inițial a etnicilor germani, direct în URSS, iar apoi, în iunie 1951, în timpul paranoiei antititoiste, a unui număr de aproximativ 44 000 de oameni (majoritatea români, fie bănățeni get-beget, fie bucovineni sau basarabeni fugiți din calea Armatei Roșii, dar și etnici germani, iugoslavi, aromâni și maghiari) care au avut ghinionul să locuiască în satele aflate în apropierea graniței româno-iugoslave. Raza de incidență a legii ar fi fost de 25 de kilometri. Erau „elemente nesigure” care, în logica pervertită a stalinismului, ar fi putut „periclita” siguranța trupelor româno-sovietice în cazul unui război cu Iugoslavia titoistă.

Tipic stalinistă era metoda de operare a trupelor comuniste (indiferent dacă erau sovietice, mai ales trupele NKVD sau ale Armatei Populare Române): garniturile de bou-vagoane aduse din timp, satele înconjurate cu soldați înarmați cu muniție de război, postați din 50 în 50 de metri, oferirea unui interval de una sau două ore pentru ca familiile condamnate să-și strângă bagajul (dar ce poate fi împachetat pentru o călătorie în necunoscut, de către o familie numeroasă, cum erau cele din mediul rural românesc acum 60 de ani, în doar două ore?), îmbarcarea în vagoane de animale și lunga călătorie către necunoscut. Exista frica foarte reală de a fi deportați direct în Siberia. „Inventarul agricol și bunurile persoanelor au fost fie confiscate, fie răscumpărate la prețuri «stabilite de comisiuni numite», pământurile fiind preluate de către autorități prin Gospodăriile Agricole de Stat (GAS).” În fapt, era o adevărată spoliere.

În acest registru, menționăm amintirile unui soldat al Armatei Roșii care, ajungând în Banat în 1944, a fost șocat de ceea ce vedea, și anume, mulțimea colhozurilor. Căci pentru el fiecare gospodărie individuală bănățeană era comparabilă ca bogăție cu un întreg colhoz sovietic. Probabil că și productivitatea era de câteva ori mai mare. După mai multe zile de mers cu trenul, oamenii au fost debarcați direct în Bărăgan, indicându-li-se niște țăruși unde trebuiau să-și ridice casele din chirpici. Șocul nu avea cum să nu fie uriaș: nu poate fi ușor să fii scos din casa ta și aruncat în mijlocul unei câmpii aride, fără acoperiș deasupra capului, cu copii mici alături de tine. Deportații au înființat 18 sate noi. „De la primele momente ale instalării deportaților, toate persoanele apte de muncă, inclusiv copiii, au fost obligate să muncească în GAS-urile din regiune.” Aceste abuzuri aveau să fie curmate abia în 1964, când deportarea a luat sfârșit, iar bănățenii au putut să părăsească Bărăganul. Regimul era solid implantat, iar relațiile cu Iugoslavia se dezghețau timid. Dar nu toți deportații s-au întors în Banat. În anii ’60, zece dintre cele 18 sate aveau să fie distruse complet, iar urmele fizice ale acelor evenimente sunt acum din ce în ce mai palide, cam la fel cum s-a întâmplat cu imensa rețea de lagăre de muncă din Gulagul sovietic.

Din fericire, puterea memoriei umane de a reține astfel de traume este mult mai puternică decât au crezut-o comuniștii și nedemnii lor moștenitori politici.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Înainte să-și încheie al doilea mandat, Barack Obama a ordonat expulzarea din Statele Unite a peste treizeci de suspected...
Pe simezele Galeriei „Dana” am asistat la un dialog artistic: Alexandra Floarea, cu expoziția Soul Texture,...
Nu m-am considerat niciodată o persoană cu „vână” politică. La fel de bine, nu pot pretinde că am o decentă...
Întrebare: de ce-aș încerca, așa cum propune recent lansata colecție de articole Peisaj...
E cunoscut faptul că filosofia românească a fost permanent dependentă de anumite modele europene, care au fost preluate...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral