Scrisori către putere

Simona Preda Publicat la: 12-05-2017

Originalitatea demersului Mioarei Anton, atunci când ne referim la recenta sa lucrare „Ceaușescu și poporul”. Scrisori către „iubitul conducător” (1965-1989) (Editura Cetatea de Scaun, Târgoviște, 2016), prefațată de politologul Vladimir Tismăneanu, rezidă tocmai în această analiză lucidă, extrem de selectivă și minuțioasă a raportului dintre putere și cei de jos, între guvernați și guvernanți din această perspectivă a scrisorilor, memoriilor, denunțurilor și sesizărilor.

 

A existat, încă din primii ani ai regimului Ceaușescu, o înclinație nativă a secretarului general, cel puțin la nivel declarativ, de a asculta vocile maselor pentru a le îndeplini dorințele și pentru a le îmbunătăți condițiile de viață și de muncă în societatea comunistă. Toate aceste scrisori – adresate liderului partidului din momentul preluării puterii și până la prăbușirea regimului, în decembrie 1989 – spun povestea unei societăți care se acomodase cu normele și realitățile regimului comunist. Această „sfătuire cu masele” a însemnat, de fapt, perfecționarea unui aparat birocratic și propagandistic, dar al cărui rol nu a fost să asculte vocile celor de jos sau să diminueze presiunile puterii, ci, în primul rând, să construiască și să consolideze eșafodajul puterii personale a secretarului general. Întregul angrenaj a contribuit din plin la consolidarea cultului liderului, mai ales din perspectiva lui salvaționistă, întrucât pentru mulți reprezenta punctul terminus al tuturor speranțelor. Scrisorile adresate partidului, liderului sau tovarășei Elena Ceaușescu se adăugau băilor de mulțime și grandioaselor spectacole omagiale care au hrănit timp de aproape 25 de ani convingerea lui Nicolae Ceaușescu că era, într-adevăr, cel mai iubit fiu al poporului.

Corespondența expediată de poporul mai mult sau mai puțin entuziast instanțelor de partid și de stat este o mărturie directă a erodării încrederii societății în visul construirii „epocii de aur”. Scrisorile către putere au fost în egală măsură încercări de acomodare cu rigorile regimului, dar în același timp și de negociere cu reprezentanții acestuia. România regimului Ceaușescu i-a cuprins deopotrivă pe conformiști, critici, loialiști, disidenți și duplicitari, iar ceea ce i-a ținut laolaltă nu a fost solidaritatea socialistă lansată de propaganda oficială, ci firele invizibile ale unei frici care a paralizat un sfert de secol societatea românească și care a ajuns să însemne normalitatea vieții în socialism.

Autoarea propune în contextul lucrării și o analiză a tipurilor de discurs pe care oamenii obișnuiți le-au avut în interacțiunea lor cu puterea comunistă în intervalul 1965-1989 și identifică, în contextul raporturilor lor, o serie de elemente specifice regimului Ceaușescu: maturizarea sistemului, naționalism/protocronism, sistematizare, industrializare accelerată și revoluție agrară, consolidarea conștiinței socialiste, raționalizări, penurie generalizată, conformism, duplicități, contestare și disidență. Toate aceste schimbări și modificări de nuanță și de context sunt vizibile și se reflectă și în cadrul corespondenței. Deși a existat cândva o arhivă a Secției Scrisori și Audiențe, astăzi, acest fond nu se mai regăsește ca unitate distinctivă în cadrul fostelor arhive ale partidului. S-a păstrat îndeosebi fondul masiv al corespondenței omagiale (scrisori, telegrame, cărți poștale), destinat să probeze iubirea necondiționat-standardizată a poporului față de liderul său: „Secția Scrisori și Audiențe a fost preocupată ca, în rapoartele lunare, trimestriale, anuale, să cuantifice entuziasmul, adeziunea și bucuria celor mulți de a trăi în cea mai bună societate posibilă, datorită «indicațiilor prețioase»/«generale» ale secretarului general. Nu a fost posibilă identificarea în arhive a schițelor scrisorilor propagandistice, dar simpla lor analiză indică un tipar comun, de la limbaj, formulele de mulțumire și adaptarea textelor la evenimentul sau contextul care se presupunea că le genera (vizite externe, conferințe ale partidului, discursuri pronunțate cu diferite ocazii, măsuri legislative etc.). Nu vorbim de un entuziasm real, ci de unul regizat, care a alimentat cultul personalității lui Nicolae Ceaușescu până la prăbușirea regimului” (p. 113).

În corespondența care s-a revărsat către Secția Scrisori și Audiențe a CC al PCR găsim reprezentate toate categoriile sociale și de vârstă, deopotrivă bărbați, femei, copii, tineri și vârstnici, iar problemele lor au fost dintre cele mai variate: abuzuri ale administrației, probleme conjugale (după înăsprirea condițiilor de obținere a divorțurilor), spații locative, cereri de emigrare, denunțuri etc. O Românie diversă și eterogenă, dar imagologic unită sub nimbul socialist, pe care Mioara Anton o supune observației într-o lucrare elaborată, extrem de bine documentată, cu o atentă selecție și interpretare a surselor, rezultatul fiind un material reușit, care sondează atât istoria socială, cât și cea politică a contextului.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


De la confruntarea electorală dintre JFK și Richard Nixon încoace, democrațiile consolidate ale lumii au intrat în...
Este greu de spus cât de mari ar trebui trasate cercurile grijii. Este greu de spus de cine trebuie să avem grijă sau pentru...
Ironic, direct, dezolant, profetic, artistul Gheorghe Lungu nu rătăcește după rețetele specifice Pop Art-ului postmodern, nu...
Spuneam și cu alte ocazii că premiile de arhitectură pot fi o unealtă de direcționare a profesiei, de certificare a unui anumit...
Stilul direct și controversat al dramaturgului american Neil LaBute, preocupat de trame de cuplu, se pliază foarte bine pe stilul...

Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral