Noile ideologii și gândirea unică

George Bondor Publicat la: 13-07-2017

România devine tot mai mult arena unor certuri fără sfârșit, pentru a folosi expresia prin care Kant se referea la metafizica anterioară. Compatrioții noștri nu-și descoperă însă, dintr-odată, vreun instinct metafizic irepresibil, ci unul ideologic. Gândirea, atâta câtă este, se mulează tot mai mult pe niște tipare gata făcute, împrumutate de aiurea. Discursul din tranziția postcomunistă era, oricum, de o violență împinsă la extrem. Ultimele guvernări au radicalizat și mai mult discursul public, înlocuind disputa politică cu o gâlceavă răstită, iar dialogul, cu un show mediatic indigest. De aceea, nu e deloc întâmplător faptul că agenda publică este tot mai mult marcată de dispute ideologice, care tind să provoace veritabile falii în interiorul societății.

Dacă anii ’90 și începutul anilor 2000 au fost marcați de scheme simplificatoare, dar care confereau sens și identitate de grup (anticomunism versus comunism, occidentalism versus balcanism, proprietate privată versus proprietate de stat, pro NATO – anti NATO etc.), anii recenți ne provoacă printr-o pluralitate ideologică tot mai mare, care aduce în sfera publică teme, idei, argumente, dar mai ales umori dintre cele mai diverse. Dreapta nu mai pare deloc unitară din punct de vedere ideologic, așa cum era percepută în trecut. Căci, în pofida fărâmițării partidelor, din perspectiva ideologiei, afirmarea identității liberale și a anticomunismului erau cândva suficiente pentru legitimarea unui discurs de dreapta. Acum, însă, diferențele dintre dreapta conservatoare și cea liberală sunt tot mai evidente pe scena publică, iar între neoliberalism și creștin-democrație, de exemplu, sunt mai multe diferențe decât apropieri. În ceea ce o privește, stânga culturală e tot mai prezentă, fără a adera, deocamdată, la programul social-democrat. Dar, pe lângă temele firești pe care le promovează, cum ar fi problema sărăciei și cea a solidarității, a toleranței și a serviciilor publice, stânga de la noi preia tot mai multe dintre temele la modă acum, dar fără viitor. Teme care, în alte țări, conduc deja la limitarea libertății de expresie, la aplatizarea gândirii, la discriminarea „pe dos”.

În urmă cu câțiva ani, a apărut în Canada un ghid al corectitudinii politice în școli, care militează pentru ștergerea diferențelor sexuale, cu scopul de a nu greși atunci când vorbim unii cu alții. De curând, a fost legiferat, tot acolo, modul în care oamenii trebuie să se adreseze în genere altor oameni, anume ținând cont cu sfințenie de modul în care se percepe pe sine celălalt. Unei persoane care, după criteriile clasice, prezintă semnalmentele unui bărbat trebuie să ne adresăm la feminin dacă ne comunică faptul că se simte femeie în forul lui/ei interior. Sau neutru, dacă simte că e indecisă privitor la gen, nedorind să îl precizeze în prezent, dar lăsând deschisă posibilitatea ca, în viitor, să opteze ori de câte ori simte vreo schimbare interioară (așa-numiții queer). Acest lucru e numit acum „identitate sexuală fluidă”. Or, toată grija privitoare la identitatea celuilalt este, în același timp, o limitare și o formalizare excesivă a vorbirii. S-a ajuns chiar la interzicerea folosirii termenilor obișnuiți atunci când vorbim despre bărbați și femei. Abia aceasta este o problemă serioasă. Pentru că unii nu vor să se definească pe ei înșiși, ar trebui ca nimeni să nu se mai definească. Pentru că unii vor să ridice excentricitatea la rang de normă, ne consideră pe noi, cei care știm care ne e identitatea, a-normali. Dacă interdicția este un atac la adresa libertății de expresie, obligarea celuilalt de a fi cât mai neutru în gândire și în vorbire este o interdicție nu doar de a gândi, ci și de a fi. Autocenzura care se instalează în educație – iar acum și în viața de zi cu zi – va conduce, invariabil, la o gândire prefabricată, plină de stereotipuri. Maximizarea aparentă a toleranței uzează, de fapt, de intoleranță.

Adrian Cioroianu povestește că a fost luat la întrebări de CNA întrucât, în prezentarea emisiunii TV 5 minute de istorie, a spus că „istoria e cea mai frumoasă poveste – pentru oamenii inteligenți”. Or, se pare că acum acesta e un act de discriminare față de unii dintre telespectatori. Cam despre asta e vorba.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral