​Tudor Istodor: „Câteodată este important să știi să spui «nu» și să mergi cu sufletul înainte”

Larisa Lazăr Publicat la: 14-07-2017

Tudor Istodor este actor și, din când în când, „băiatul Maiei Morgenstern”, cum spun unii. Tudor a povestit cu toată modestia despre experiența sa cinematografică și teatrală, despre piedicile pe care i le-au pus numele părinților în viață, dar și despre cum și-a găsit liniștea. Actorul a fost prezent în ultima seară a Festivalului Serile Filmului Românesc, la proiecția lungmetrajului Fixeur, în regia lui Adrian Sitaru.

 

Ți s-a schimbat părerea despre jurnaliști după rolul pe care l-ai avut în Fixeur?

Nu, nu mi s-a schimbat părerea despre jurnaliști. Nu i-am judecat nici înainte. Nu este un film care spune că jurnaliștii sunt răi sau buni. Oamenii își fac meseria și, ca în orice meserie, trebuie să ai un dar și să fii făcut pentru asta. „Să calci peste cadavre” e mult spus. De exemplu, jurnaliștii de război chiar se supun unor riscuri, dar sunt convins că nu și-au riscat viața ca să facă niște bani mai mulți.

 

Ce sacrificiu n-ai face pentru un rol?

Bună întrebare… Nu știu, nu știu să îți răspund. Dar am avut momente în care am renunțat la un rol pentru că nu mă simțeam bine, nu simțeam că este în regulă. Era cumva împotriva a tot ceea ce credeam că înseamnă meseria asta pentru mine și a trebuit să renunț, a trebuit să spun „nu”. Până atunci mă ghidam după principiul „lasă, salvez eu ceva, mă descurc eu”, doar că într-un anumit moment am simțit că nu pot. Aș fi mers împotriva voinței, crezurilor, sentimentelor mele și am spus „nu”. Am fost criticat, blamat de unii, lăudat de alții, dar nu asta contează, ci să fii tu împăcat cu tine. În momentul ăla, viața merge mai departe și poți să te bucuri de ceea ce faci.

 

Părinții tăi au fost niște perfecționiști?

Nu, n-au fost! Adică am fost și sunt iubit de ei. Am simțit că m-au încurajat și m-au lăsat să fac ce vreau și s-au pliat pe alegerile mele. Contează educația pe care o primești. N-am ajuns un derbedeu, să-mi bat joc, să nu-mi pese de nimic în jurul meu și să nu am respect pentru oamenii de lângă mine. Ăsta e meritul lor. Legat de meserie, nu s-au impus niciodată, nu mi-au spus să nu fac meseria asta, chit că aveau și ei fricile lor, pentru că se gândeau cum o să fiu eu ca actor. Oricum, n-am simțit că au fost într-o parte sau într-alta. În același timp, au insistat să termin liceul pe care îl începusem, la profilul mate-info. Printr-a XI-a am vrut să mă mut la profilul de actorie, dar ei au zis că ar fi bine să termin ce am început, iar dacă vreau să fac actorie, pot face asta toată viața.

 

Când s-a declanșat dorința asta?

După cum spuneam, în clasa a XI-a. Era un concurs de actorie, poezie și recitat. M-am dus la tata și l-am întrebat cum să fac să iau un premiu și mi-a zis: „Să faci cum îți place!”. „Da’ arată-mi «schema» aia”, iar el mi-a zis că nu e nici o schemă, că totul trebuie să vină din mine. Și de atunci am văzut ce poate să vină din mine și… wow, ce vacanță continuă!

 

Ai făcut vreodată pregătire cu tata sau cu mama?

N-am făcut. Am fost la Teatrul Studențesc „Podul”, la Cătălin Naum, și a contat foarte mult că am fost acolo. Apoi, înainte să dau admiterea, mama m-a fraierit și mi-a propus să facem un spectacol de poezie. Așa mi-a luat gândul, m-am concentrat pe spectacolul ăla. Bine a făcut! E greu să faci pregătire cu părinții… Când mama ta e profă de mate, nu poți face pregătire cu ea. Nu e vorba de respect, dar e altă relație. E mama. Au fost niște clinciuri între noi, și cu mama, și cu tata, după ce am intrat și eu și ne-am „calibrat” pe șine. E foarte bună relația noastră pe scenă.

 

Ai simțit invidie din partea celor din jur pentru faptul că părinții tăi sunt Maia Morgenstern și Claudiu Istodor?

Normal! Am simțit încă din liceu. Până la urmă, nu au cum să-mi facă nici mama, nici tata rolurile. Avantajul e că poți să vorbești cu ei foarte aplicat. Îi întreb ce părere au despre rolurile mele… Îi respect și ca artiști, și ca părinți.

 

Ți s-a întâmplat să spună lumea că ai intrat acolo pentru că mama ta e actriță?

Da. O dată, de două ori, de trei ori… Te afectează. A zecea oară deja nu mai…

 

Și cum ai reacționat?

Păi, am scris un monolog în liceu exact despre asta: sunt cine sunt, băiatul cui sunt. După aia, în primul an de facultate, am încercat să dovedesc de ce am intrat la facultate, pentru nu mă puteam bucura cu adevărat de școală. La primul examen, și a fost singurul pe care l-am ratat. Jucam altceva, voiam să fiu mai bun… A fost o „palmă” binevenită, după care mi-am dat seama că trebuie să „cresc”, să învăț ceva de acolo, să experimentez…

 

Cum își face loc umorul în viața ta?

Fără umor n-ai nici o șansă! Să iei greutățile vieții din plin și să nu te dărâme – asta înseamnă să ai umor. Este foarte important!

 

Ce ai moștenit de la tata?

Ludicul.

 

Și de la mama?

Forța, mi-aș dori.

 

Ce ai vrea să moștenească de la tine copilul tău?

Mamă, ce întrebare! Hmm… Aș vrea să fie mai bun decât mine, orice ar însemna asta. Aș vrea să fie sănătos și fericit. Și să fie el, ea…

 

Ce sfat prețios porți în suflet, primit de la părinți?

„Iubește-te pe tine!”

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral