​Nicolae Mărgineanu: „Prețuiesc pacea foarte mult și mi-e teamă de război”

Speranța Talabă Publicat la: 14-07-2017

Nicolae Mărgineanu este un regizor cu totul special în peisajul autohton cinematografic. A regizat Pădureanca acum 30 de ani și s-a întors la Iași pentru a sărbători acest fapt, dar și pentru a-i comemora pe cei care au jucat în film și nu mai sunt printre noi. Nicolae Mărgineanu este un regizor blajin și bun, care pune pe primul loc înțelegerea provocărilor și spectatorul, care trebuie să plece din fața marelui ecran cu un mesaj puternic, emoționant.

 

Aveți o poveste impresionantă de viață. Cum a fost să realizați Pădureanca, un film tradițional, în condițiile regimului comunist?

Eram după vreo trei ani de zile de când nu făcusem film, la o vârstă în care ai multă energie și dorești să faci ceva. În momentul când a venit propunerea cu Pădureanca, Augustin Buzura nu a fost prea încântat, pentru că i se părea puțin prăfuită nuvela și cred că, în momentul când și-a dat seama că drama lui Iorgovan și a lui Busuioc seamănă destul de mult cu cea a celui care ne conducea, i s-au aprins niște beculețe și a devenit foarte entuziast. A început să lucreze și cu acest gând ascuns a făcut filmul, dar păstrând tot ce are Slavici mai bun, pentru că e o poveste foarte solidă și cu caractere foarte puternice. Am încercat să modernizăm puțin și am adus câteva scene noi. Când eram copil, verile ni le petreceam la țară. Batoza, de care erau fascinați toți copiii, făcea un zgomot cum este cel de acum din discotecă. Nu auzeam nimic, nici măcar observațiile părinților sau ale celor care aveau grijă de noi. Eram transpirați și prăfuiți, dar era fascinant. La Arad am fost foarte bine primiți și am fost foarte ajutați de responsabila de la Cultură din acea vreme. Când am spus de ce am avea nevoie la gospodăria lui Busuioc, am început să enumerăm: cai, vaci, porci. Atunci responsabila ne-a zis: „Stați, că nu știu dacă avem atâtea în tot județul”. Avea simțul umorului. Dar ne-a ajutat, deși era o sărăcie lucie. Nu se mai găsea carne aproape deloc și eram ferm convins că îmi vor scoate mai multe scene. Pe atunci, dacă vedeai ceva în măcelării, cred că se făcea o coadă incredibilă. E greu de înțeles acum, poate doar de cei care au trăit acele vremuri și își amintesc de ele. Dar acum, când revăd filmul, nu mai văd acea obsesie a noastră de atunci. Ea a rămas undeva îngropată în film, se pierde undeva…

 

„Se fac eforturi destul de mari pentru ca oamenii să fie un fel de sclavi fericiți”

 

Un popor care nu-și cunoaște istoria este ca un copil care nu își cunoaște părinții. Cât de importantă este istoria?

Foarte importantă. Sigur că-ți cunoști istoria și când ești copil, fiindcă atunci asimilezi extraordinar de bine modelele și figurile frumoase din istorie. Poate că foarte mulți dintre noi cu asta am rămas. Însă cred că începi să o înțelegi mai bine după 40 de ani, pentru că ai o sete de a vedea ce se întâmpla, de fapt, și de a înțelege mai bine rațiunea lucrurilor. De altfel, cred că nu numai în societatea noastră, ci peste tot se fac eforturi destul de mari pentru ca oamenii să fie un fel de sclavi fericiți, ducând-o mai bine, pentru că sunt mult mai ușor de manipulat. Sunt mult mai ușor de manevrat în momentul când lucrează de dimineața până seara și abia își acoperă nevoile, iar toată energia lor este pusă în slujba supraviețuirii.

 

Cum credeți că ar arăta lumea astăzi dacă cel de-al Doilea Război Mondial ar fi fost câștigat de cealaltă tabără?

M-am întrebat și eu de multe ori. Nu pot să știu, cert este că, dacă nu ar fi fost 23 august atunci, care a fost o mare dramă pentru ostașii români, pentru că rușii nu au ținut cont de acest armistițiu și au dus în Siberia o grămadă de oameni, înclin să cred că ar fi fost mai bine pentru români. Se spune că noi am fi scurtat războiul cu șase luni, dar pe noi, românii, totul ne-a costat foarte mult. Poate că, dacă nu am fi cedat atunci, pe 23 august, și nu i-am fi lăsat pe ruși să treacă, lucrurile ar fi fost mai bune.

 

Oamenii tind să repete aceleași greșeli?

Nu sunt aceleași greșeli, pentru că sunt alte generații de oameni, pericolul nu vine în același fel. Doar cineva foarte avizat cred că ar putea să-și dea seama că, într-adevăr, o țară sau omenirea sunt în pericol.

 

Care sunt lecțiile cele mai importante pe care vi le-a dat viața?

Vă dau un răspuns sincer: nu m-am maturizat încă.

 

Cum a fost să activați în timpul regimului comunist ca regizor și scenarist? Trebuia să regândiți sintagmele, astfel încât să nu pară afronturi la adresa sistemului, dar să poată fi înțelese de public?

Era un dialog secret al regizorului de teatru sau al regizorului de film cu publicul, iar cenzura cam asta vâna, „șopârlele”, când se făcea aluzie la ceva sau cineva. Iar dacă într-un scenariu se spuneau lucrurilor pe nume, acesta era oprit încă de la început. Cenzura cea mai dură a fost când foarte multe scenarii nu s-au făcut niciodată. Altele au scăpat după mai multe negocieri. De multe ori, filmam o scenă de care eram convinși că se vor lega, dar în felul acesta focalizam toată atenția acolo și rămâneau lucruri mai importante care scăpau și pe care le treceam în umbră. De exemplu, carnea. În Pădureanca, atunci când Iorgovan era la restaurant, spre finalul filmului, vin tăvi multe cu multă carne. Noi eram convinși că nu vor fi acceptate acele scene, dar totuși nu au fost scoase. Nu știu prin ce minune sau prin ce rațiune au rămas.

 

„Primele filme după ’90 erau invadate de cuvinte obscene, de înjurături. A fost prima defulare și a fost deranjant”

 

Ce ați fi făcut diferit dacă ați fi activat într-o perioadă când nu erau aplicate mecanismele cenzurii?

Slavă Domnului, după ’90 nu au mai fost aplicate, așa că am dat frâu liber, deși e foarte periculos acest lucru, pentru că trebuie să fii antrenat să îl gestionezi. Primele filme după ’90 erau invadate de cuvinte obscene, de înjurături. A fost prima defulare și a fost deranjant. Abia mai târziu, încet-încet, lucrurile au început să se schimbe.

 

Cu ce prejudecăți v-ați confruntat de-a lungul carierei?

Cu teama de a fi orgolios, de a mă prețui prea mult. A fost o teamă permanentă și asta am încercat întotdeauna: să fiu atent când sunt lăudat după o premieră. Apoi, când analizezi la rece, îți dai seama că majoritatea sunt vorbe care îți produc plăcere. E greu și când ești de partea cealaltă: deși nu ți-a plăcut un film, ești nevoit să spui că ți-a plăcut actorul, că nu poți strica sentimentul de sărbătoare care s-a creat atunci.

 

Care credeți că este scopul suprem al cinematografiei?

Nu cred că există un scop suprem. Însă imaginea este o forță care trebuie controlată foarte bine. Spre deosebire de cuvânt, aceasta acționează asupra inconștientului, e difuză, iar o înlănțuire de imagini te poate emoționa foarte tare uneori. Spun asta pentru că sunt destul de sătul de filmele în care se vorbește foarte mult.

 

Ce vă doriți cel mai mult pentru lumea în care trăiți?

Prețuiesc pacea foarte mult și mi-e teamă de război. Mă îngrozesc atunci când văd ce se întâmplă într-o țară ca Siria, dar asta, din păcate, se poate întâmpla oriunde. Pacea trebuie prețuită. Slavă Domnului că, de la Revoluție încoace, există pace în România! Dacă vă uitați la perioada dintre cele două războaie, pe care mulți o laudă, au fost multe avantaje, dar au fost și conflicte sinistre, care au slăbit România. Iar România a intrat în război slăbită din cauza acestor conflicte. Sper din toată inima să avem pace, că pe celelalte le-om duce noi.

 

Suntem la Serile Filmului Românesc. Ce mesaj aveți pentru tinerii cinefili?

E o explozie de imagini acum, poți să filmezi cu telefonul mobil. Și nepotul meu de doi ani tot cu telefonul stă… Ei vor crește cu totul altfel decât noi. Să aibă curaj, să încerce, pentru că au toate mijloacele, nu îi mai oprește nimeni. Multe lucruri s-au schimbat și e o aventură tehnologică acum.

 

Cât de actuală este sintagma „a intrat holera-n sat”?

Eu cred că e actuală, din păcate. Totdeauna ne paște câte un pericol, dar care întotdeauna le ascunde pe altele.

Dacă v-a plăcut acest articol, alăturaţi-vă, cu un Like, comunităţii de cititori de pe


Ruinele, ieri și azi

Doris Mironescu, Un secol al memoriei. Literatură și conștiință comunitară în epoca romantică, Iași, Editura Universității „Al. I. Cuza”, 2016

 

Cartea lui Doris Mironescu are la origini niște întrebări aparent simple: în jurul cărui trecut ne construim un fel aparte de a fi alături de ceilalți?; altfel formulat, cum păstrăm amintirea unor însușiri comune?; și cum salvăm acea memorie împărtășită cu cei de lângă noi și pe care o echivalăm, de obicei, cu ideea de identitate? Autorul găsește răspunsul în gândirea lui Jan Assmann, teoretician preocupat de mecanismele ce asigură reînnoirea și stabilizarea acelor sensuri pe care noi

> Citește integral